Poate-asculta străbunii îngrămădiți în glie,
Poate tăia răcoarea din mohorârea zării
Cu ochii - săgetare țintită depărtării,
Din arcul sterp al morții, prin viu de bătălie.
În zâmbetul acela, înfiorat pe gură,
Se-ntrezărea sudalma din ultimele șoapte,
Zbucnită ca lumina cometelor prin noapte,
Ce-și zbuciumă durerea căderii, fără ură.
Era un sfânt ce tace în raiul înnoptării,
Prea podidit de umbre și prea surpat în ele,
Cu inima-n țărână și sufletul în stele,
Pierdut, precum e cerul în adâncimea mării.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.