Monologase?
Conversase? Cine știe?
Poate doar cu liniștea
care-și număra ciocanele pe clopotul minții lui,
într-o limbă pe care n-o mai vorbea nimeni.
Vinovat de trădare și frumusețe,
tovarăș de generație cu confruntările,
a câștigat anevoios exilul.
Scrumul aripilor lui
l-a așternut pe hârtia rotativă a timpului,
cumva nepotrivit de genial,
cu dilatarea amănuntelor clipei
peste rosturile diverse ale lumii
și peste singurătatea veciei.
Barbarii din Tomis i-au fost vedenii desăvârșite,
pe care nu le-a iubit niciodată.
Le-a împletit bicele cu propriul dezgust
pentru spectacolul dezmățat al latinității.
A ars în "Ars Amatoria",
că poate s-or rușina,
a plâns în "Tristia",
că poate s-or îneca în largul sărat
al haosului său,
dar versul nu-i un verdict implacabil.
E o șoptire fidelă a cumplitului
de sub geana poetului.
N-a mai rămas nimic de atunci,
pentru că n-a iubit pe nimeni
în afară de exilul în lumea lui paralelă
și trădătoare.
În afară de o statuie în piața barbarilor,
unde ploaia nu-l iartă
și nici nu-l spală.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.