Toți acei bărbați erau acolo înăuntru,
când ea a intrat complet dezbrăcată.
Băuseră: au început să scuipe.
Venită proaspăt din râu, ea nu știa nimic.
Era o sirenă care își rătăcise drumul.
Insultele îi curgeau pe trupul strălucitor.
Obscenitățile îi inundau sânii aurii.
Neștiind ce-s lacrimile, n-a vărsat lacrimi.
Neștiind ce-s hainele, n-avea haine.
Au mânjit-o cu dopuri arse și chiștoace,
și se tăvăleau râzând pe podeaua tavernei.
Nu vorbea, căci nu avea grai.
Ochii ei aveau culoarea unei iubiri îndepărtate,
brațele-i gemene erau din topaz alb.
Buzele i se mișcau, mute, într-o lumină de coral,
și deodată a ieșit pe acea ușă.
Intrând în râu, s-a curățat,
strălucind ca o piatră albă în ploaie,
și fără să privească înapoi a înotat din nou,
a înotat spre gol, a înotat spre moarte.
vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.