Pierdută în pădure, am rupt o crenguță întunecată
și am ridicat șoapta ei către buzele mele însetate:
poate era vocea ploii care plângea,
un clopoțel crăpat sau o inimă sfâșiată.
Ceva de departe mi se părea
adânc și secret, ascuns de pământ,
un strigăt înăbușit de toamne uriașe,
de întunericul umed și pe jumătate deschis al frunzelor.
Trezindu-mă din pădurea visătoare de acolo, crenguța de alun
cânta sub limba mea, parfumul său plutitor
urcând prin mintea mea conștientă
ca și cum dintr-o dată rădăcinile pe care le lăsasem în urmă
ar fi strigat către mine, pământul pe care îl pierdusem odată cu copilăria mea---
și m-am oprit, rănită de mirosul rătăcitor.
vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.