Înainte să te iubesc, iubito, nimic nu-mi aparținea:
Rătăceam pe străzi, printre
Lucruri:
Nimic nu conta și nimic nu avea nume:
Lumea era făcută din aer, care aștepta.
Cunoșteam încăperi pline de cenușă,
Tuneluri unde locuia luna,
Depozite aspre ce mârâiau „dispari”,
Întrebări ce stăruiau în nisip.
Totul era gol, mort, mut,
Lăsat în paragină și în ruină:
De neînțeles de străin, totul
Aparținea altcuiva – sau nimănui:
Până când frumusețea și sărăcia ta
Au umplut toamna, din belșug, cu daruri.
vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.