În izbitura valului peste pietrele neliniștite
strălucirea izbucnește și poartă trandafirul,
iar inelul de apă se strânge într-un mănunchi,
într-un strop de saramură azurie ce cade.
O, strălucire de magnolie ce se sparge în spumă,
călător magnetic a cărui moarte înflorește
și revine, eternă, la ființă și neființă:
saramură sfărâmată, salt orbitor al oceanului.
Uniți, tu și eu, iubirea mea, pecetluim tăcerea
în timp ce marea își distruge formele neîncetate,
își prăbușește turnurile de sălbăticie și alb,
căci în țesătura acelor veșminte nevăzute
din apă năvalnică și nisip perpetuu,
purtăm singura, neînduplecata tandrețe.
vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.