Poteci mi-amăgeau pașii, eram doar copilandru,
Pădurea încâlcită mă-mpinse spre-un izvor,
Oglinda lui, pe Narcis mi-a pus zeu protector,
Frumosul drept credință pe-al minții policandru!
Eram sosii de Adonis oriunde pe poteci,
Noi nu simțeam că-i beznă și nimeni nu ne-admiră,
Va trece frumusețea, mii frunze ne șoptiră,
Și-am întrebat pădurea: - Ce dăinuie în veci?
Atunci vâsliră-n vine corăbii de simțiri,
Căci ne chemau : Astarte prin cânt fenician,
Istar, zâna iubirii de rit asirian,
Ori Afrodita însăși din valuri de-amăgiri!
Dar nu tot ce-i Adonis își află Afrodita,
Amor glumind ne poartă pe drumuri înfundate,
Din fețele iubirii jucăm numai o carte,
Cărările-n răscruci, mereu ne-ascund ursita!
Umblat-am pe cărări ce beznă stau să-ndure,
Până pierdu din frunze desișul de foioase,
-De inimă și mintea fă bine și ți-o coase!
Sosi prin ace verzi, îndemnul din pădure...
Acum cunosc pădurea și stiu unde-i izvorul
Ce-și tremură oglinda sub crengile plecate,
Nu sunt frumos ca Narcis, ci urât precum Socrate,
Dar știu cum prin frumos, iubirii să-i cânt zborul!...
vezi mai multe poezii de: dorurot
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.