Cain şi Abel - Palaghia Eduard Filip
Adăugat de: Adina Speranta

„Copiii mei, ce veţi aprinde-ofrande”,
şi-a început Adam povestea, gol cu firea,
„nu eu sunt cel care-a tocmit Zidirea,
nu mie-mi cântă ploaia sarabande!
Tocmit fusese Edenul, de Cel,
care suflase-asupră-mi duh de viaţă,
înnobilându-mă cu suflet de paiaţă
şi înc’aveam în trup un blând şrapnel,
cu-arome brumării, de mugur de ceaţă.
În fiecare noapte, când din stele
pe bolţi îmi apărea o candelă cu mir,
eu asecundeam în coapsa-mi, ca un zbir,
vestigiile nenăscutei. Toate-acele
sclipiri, care-mi umpleau de vânt rărunchii,
de-aromele smochinului cu roade,
tot ce-alunga, din răsărituri fade,
dulceaţa care-mi îneca genunchii.
Duceam în mine zvonul de femeie,
cu presimţiri de umbre şi jeratic,
eram când armăsar, când trup molatic,
un crin răpus pe-un rug de orhidee.
Şi n-am putut să duc, eram prea-ntreg,
se poticneau de mne galaxii,
năşteam lăuntru-mi, tumultuos, copii,
irumperi de lumin’aş fi putut să leg,
eram o simfonie de explozii
plutind pe orizonturi, împletite,
zvâcneam cu spasme, aruncând pirite
din care se vor întrupa Irozii…
Şi-apoi căderea, trup în două,
acoperit de brume, şerpuit, bucăţi din Tot pe drumul pietruit
şi Lumea asta, care-şi spune Nouă!”



vezi mai multe poezii de: Palaghia Eduard Filip




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.