Din călimară se scurge pământ,
Iar masa e împroșcată cu flori,
Camera e un pur și rece mormânt,
Iar singurul vin e apa plânsă de nori
Noaptea nu plânge,
dar își strânge ochii în dezamăgire
Și în durere se impedică femei nătânge
Căzând în frunze de zăpadă, departe de fericire.
Pentru cine să plângă?
Un corp fără suflet întins pe jos?
Sau pentu globul albastru pe care-l ținea în mână
Și pe care l-a spart ca un prost,
iar acum babele stau de ani și-l cos
Le e milă de glob, a avut un sfârșit crunt
Dar și omul, săracul, a stat întins cât a stat Columb la cârmă
L-au lăsat până când inima i-a ajuns dună
Iau mai luat și hainele, apoi l-au proclamat sfânt
Dar
E înger acum, cu aripi de plumb.
vezi mai multe poezii de: Cosmin18
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Interesantă și contemplativă poezia...
Erw Magdo
luni, 08 februarie 2021