Poporul - Panait Cerna
Adăugat de: Adina Speranta

...Cine trece pe poteca dintre moarte şi viaţǎ?
E un neam, ce-avu pe vremuri o slǎvtǎ dimineaţǎ.
Neam al meu! A morţii cruce tu o duci de voie bunǎ:
Printre veacurile mândre ai avut şi tu cununǎ,
Dar ai risipit-o singur, împǎrţând-o tuturora,
Cum împarte raze cerul, când s-aratǎ aurora...

Mândre-s plaiurile tale, ţară mândră, între toate!
Şi frumos se-ndoaie cerul peste vii şi peste sate;
Dar, oricât sclipesc pe tine plaiuri, cer, întreaga fire,
Tristǎ eşti şi neferice, cǎci la noi nu e iubire...
Şi flăcăii tăi sunt harnici, holdele îţi sunt bogate
Şi copilele-ţi duioase parcă sunt domniţe toate —
Dar zadarnic strângi la sânu-ţi mii comori de fericire!
Doina ta e numai lacrimi — cǎci la noi nu e iubire...
Cine-i cel ce dojeneşte boul care nu se-ndură
Să mai ducă la hrăpăreţi cele bune pentru gură?
Cel ce tremură pe zloată, cel ce cade de arşiţă?
Cel ce vine cu căciula la o poartă de domniţă;
Cel ce numai de-o cămaşă pentru-nmormântare strânge,
Din ce ţese, din ce coase, din ce spânzură pe dânsul.
Din ce aurul îi zvârle, ca să-i amuţească plânsul?...

Cine-i cel ce se jeleşte că i-e masa-nlăcrămată?
Că nu-i vită în ogradă, că nu-i pită în covată;
Că, la cel ce hodineşte, chinul n-are nici o plată;
Că la sânul mamei pruncul e-o pelincă îngheţată,
Că la cer nu e nădejde, că la inimi nu-i crezare
Că din leagăn i se cântă cântecul de-nmormântare?
.................................................

Pâine! Şi pământul negru îl cuprinde pân' la glezne.
Pâine! Până la genuche, se ridică ţărna, lesne.
Şi încet-încet pământul îi ajunge pân la gură:
Îi aude rugăciunea vechiul tată ─ şi se-ndură
Să-i întindă-această pâine, care satură pe veci...
Asta ţi-e povestea, frate, pân' cobori în tainiţi reci!

II
Cum am să cert osânda soartei, tale,
Neam al răbdării, vecinic al răbdării?
Cum am să iert pe cel răpus de jale,
Când singur s-a plecat, supus, pierzării?

Pe leul care geme în robie,
Când ar putea c-un răcnet de mânie,
Să sfarme închisoarea-n care piere ─
Pe-acela nu-l plâng eu!
Flămândă şi nevolnică putere!
Nu-ţi dăruiesc nici un suspin al meu...

Voi Basarabi! Boieri de-odinioară!
Voi sunteţi astăzi cei mai fericiţi,
Că nu vedeţi cum a primit să moară
Războinicul din timpii străluciţi...

Cum am să uit eu vremea de-altădată,
Când îl priveaţi cu-n suflet mai frăţesc,
Când nu-i goneaţi din piept mândria toată,
Nici cântecul din pragu-i părintesc?...

Cum am să uit acele vremi de-avânturi.
Când el intra în flăcări ca furtuna
Şi cu veliţii împărţea cununa
Şi prăzile învinselor pământuri?

Când se-ntorcea, în rând cu voi, din lupte,
Cu fruntea înnecată-n strălucire,
Şi, printre suliţi lungi şi-steaguri rupte,
Cântaţi moşiei imnuri de iubire;

Când, din chilia lor, arhipăstorii
Călăuzeau pe Domni pe căi cuprinse
Şi binecuvântau învingătorii; ─
Iar în oţelul spadelor aprinse
Zări nouă, râzătoare tuturora,
Îşi răsfrângeau, măreţe, aurora...?

*

Proptit în coasă l-am văzut odată,
Cu pieptul gol, cu fruntea-nnourată,
Cu pletele în vânt...
Ş-alăturea de muta lui mânie
Femeia lui părea o vijelie
Cu mii de morţi în fiece cuvânt
Iar un copil, plângând pe lângă mamă,
Se tot lipea de haina ei, cu teamă...

Şi mai puternic l-am văzut altdată,
Privind spre-al fericiţilor castel,
Spre care nouri negri se arată.
Şi negrii nouri el îi răscolea,
Şi fulgerul din ochii lui pornea,
Iar tunetul era cuvântul urii...
El stăpânea puterile naturii,
Cu sufletul său larg şi răzvrătit ─
Iar coasa lui sclipea din depărtare.
Un fulger îmblânzit,
Picat din cer la asprele-i picioare...

Ce mână a Destinului, o, frate,
Te-a aruncat pe drumul cel de pară?
Ce dor de luptă şi de libertate
Te-a ridicat, la glasul dinafară?

...Aşa te-am vrut, în visul meu fierbinte!
Aşa am pus pe visul meu coroană!
E nendoielnic! Braţe de Romană
Te-au legănat, în cântec de morminte...

*

Pe-ntinsul ţării, cine zace oare,
Acolo unde vin de-a valma norii?
Isuse! Răii sunt învingătorii ─
Mi-o spune glasul celui care moare
Şi plânsul mamei lui, şi al surorii...

Ceresc copil, venit spre mângâiere!
Tu, ce-ai murit pe cruce iertător,
De ce n-ai dat şi robilor putere!
Să-şi ducă fără murmur chinul lor?

"Adânc ne-nghite noaptea, fără mâne,
Şi nicăiri o rază nu zărim ─
O, vino! Vin! Nu ne lăsa, Stăpâne,
Cu blestemul pe buze să murim...

O, vino iar în cuibul de păcate,
Să smulgi din mâni haine biciul greu.
Coboară iar ─ şi adu-ne dreptate,
Să ştim, şi buni şi răi, de Dumnezeu!..."

III
Cel ce-a căzut în câmpul ţării mele
E poate-acuma pulbere aieve;
Dar în cuprinsul mântuit de rele
Copacul vecinic urcă alte seve...

Cum creşte iarăşi iarba-ntinerită!
Cum cântă toate luncile în floare?!
Cum se deşteaptă firea-nveselită,
Şi râde soarele a sărbătoare!

Iar, plugul se înfige-n brazdă iară,
Pe drumul tras de boul cel cuminte
Şi-n urmă vine doina seculară,
Cu mai puţine lacrimi ca-nainte...

O, ne-a surâs şi nouă mila sorţii!
Cum să cobor pe negre, triste căi?
Eu cel dintăi să mor! Eu cel dintăi
Să duc solia sfântă-n lumea morţii!

Dormiţi de-acum în pace, umbre sfinte,
Voi cei mai buni, voi cei mai dragi ai lumii ─
Voi ce-aţi căzut la pieptul cald al mumii
Şi n-aţi avut nici cruce pe morminte!

Ah, cum să vă-ncălzesc la sânu-mi, cete?
Cum să v-arăt ce e la vatra voastră!
Duios răsună cântece încete,
De la Carpaţi, la Dunărea albastră...

Priviţi! Priviţi, cum râde tot pământul!
Palate şi bordeie se-nfrăţesc ─
Cu florile ce vi le-a dat mormântul
Nepoţii voştri azi se-mpodobesc...

Iubire, tu, a lumilor coroană
Tu, vecinica, dumnezeiască floare!
Cât plâns, cât zbucium; câtă sângerare,
Pân-să răsari în inima umană!

Căci astfel este scris în cartea sorţii:
De la întâiul leagăn la morminte, ─
Să treacă lutul prin durerea morţii,
Iar sufletul să meargă înainte.

Şi pururi încercata omenire
Să uite toate spaimele ce fură ─
Şi să încheie blând, cu o zâmbire,
Acolo unde a purces cu ură...



vezi mai multe poezii de: Panait Cerna




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.