De lungi săptămâni ea zbura zi şi noapte
Cu cerul deasupra, oceanul sub ea,
Zbura ostenită visând ţărm cu soare,
Spera şi speranţa spre ţărm o purta.
Ţintindu-şi privirea adânc înainte
Să vadă pământuri ce-n zare apar
Zbura şi, din moale-n mai moale, aripa-i
Bătea, iar în zare privea în zadar.
În zare-orizontul e apă, ea zboară...
Din moale-n mai moale aripile bat,
Dar zboară plutind când aproape de soare,
Când sus lângă lună şi cer înstelat.
Se-nvolbură valul, se-ntunecă cerul
Şi fulgeră, tună, sunt crunte furtuni,
O vântură suflul, oceanu-o plesneşte,
Ea luptă zburând şi sperând la minuni.
Udată de valuri, uscată de soare,
Ţinută de vânturi, împinsă de dor,
Orbită înfruntă pustiul oceanic,
În faţa speranţei durerile mor.
În zare orizontul e valuri şi trupu-i
Sleit de putere se leagănă beat;
Din vreme în vreme, zdrobite de trudă
Şi stinse, aripile-i moale mai bat.
Sub ea e oceanul, sălaşul cu moarte
Deasupră-i e cerul cel fără sfârşit
Şi pasărea, slabă, visează că zboară,
Pluteşte deasupra unui ţărm însorit.
Deodată, aripa-i se-atinge cu valul,
C-un ultim avânt se înalţă sperând
Şi cade, din zbor, din luptă, din viaţă,
La ţărmul din neguri de zare visând.
Truditule suflet, odihnă să-ţi fie
În veci nefiinţa în care-ai căzut,
Pe ţărmul cu soare şi tihnă din neguri
Noi aripi să zboare, să spere-au crescut.
După un manuscris din perioada liceului
vezi mai multe poezii de: Dan Lazarescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.