Trec peste zile cu nepăsare,
nici emoțiile livrești îmbrăcate în culori fistichii
nu mă opresc din drumul
unde pașii mei amprentează trecutul.
Un balast amorf din care nu am ce să mai păstrez
și-n care tristețea nu este o alternativă.
Calc peste amintiri
cu nepăsarea care mi-a devenit paznic.
adina v
27.06.2021
vezi mai multe poezii de: Adina Speranta
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Mii de scuze, am fost foarte ocupată ieri, nu am putut să mă dedic acestei poezii, voi încerca să fac asta diseară sau în weekend.
Cu drag!
Adina Speranta (autor)
vineri, 10 septembrie 2021
Minunat! Îl rog și eu pe domnul Vasiliu să salvăm o poezie pe care nici francezii sunt convins că nu o cunosc. Pentru detalii: poezia am descoperit-o în ”Journal des debats” din data de 22 noiembrie 1801. Pașii destinului:)
Victor Borziac
joi, 09 septembrie 2021
Promit să o buchisesc în cursul zilei de mâine :) Acum e târzior, ora 1.05.
O să revin.
Ar fi minunat dacă ar ajuta și domnul Vasiliu, este un bun traducător din limba franceză. :)
Vedem noi ce reușim, apoi ne prezentăm la dânsul, să ne verifice și să ne dea notă. :)
Cu drag!
Adina Speranta (autor)
joi, 09 septembrie 2021
Cu mult drag. Încerc o traducere și mizez pe ajutorul dvs.
Destinului
Tu, care ești necurbat de nimeni,
Ce urmărești viitorul din umbră,
Un cerc de bronz drept o coroană,
Ai pe fruntea ascunsă și sumbră,
În fața destinului toți muritorii
Stau neclintiți și așteaptă o salvare;
El fără crez, dar nu și fără victime,
Face absolut tot, dar deloc altare.
Necesitățile te devansează,
Semănând o totală demență,
Cu văicărelile odioase,
Cu erorile de experiență.
În patul făcut cu mâinile tale,
Între pereții lipsiți de tavane,
Se perind secolele regretabile,
Încărcate de tragedii umane.
Brațul Tău nemilos urcă sau lovește
Popoare și cei de la putere.
Stabilitatea nu înspăimântă.
Omul ce-o deține – piere,
Iar când noaptea furtunoasă
Îl învelește cu negura ceață,
Îi mai rămâne încă o stea;
E virtutea singură măreață.
Arată-i drumul Ursei Mare,
Prin acest infernal climat
Cu indivizi purtați de vânt
Și cursuri de fluvii suspendat;
Arată-i pustiurile încinse,
Unde epuizatele reptile
Brăzdează nisipuri sterile
Ce Caton cândva le-a călcat.
Du-l pe urmele lui Pactole:
Fă-l mai bogat decât Cresus,
Sau facă ce a făcut băștinașul Irus
Consolat când și-a văzut soarta.
Arată-i ce e invencibilitate;
Pune-i pe frunte lauri celebri,
Sau lasă-l ca pe această iarbă
Să se ofelească de singurătate.
Nimic nu va putea schimba ființa
În care niciun sentiment nu moare,
Unde totul e scris ca-n bronz,
Gravat cu urme prin flambare.
Da, viața rămâne neschimbată
Până la ceasul cel de pe urmă;
Orice ai face va fi mereu la fel,
Așa cum a venit, așa se curmă.
Charles Arnaud-Jouques
22 noembrie 1801
Victor Borziac
miercuri, 08 septembrie 2021
Mulțumesc mult pentru frumoasa Odă a destinului scrisă de nobilul d'Arnaud. :)
Înțeleg franceza, dar nu îndrăznesc să traduc în forma inițială, mereu m-am ferit de versul clasic la traducere. Dar, știu că sunteți vorbitor de limba franceză, așa că poate o traduceți, într-un viitor apropiat :)
Îmi place mult, în special, ultima strofă!
Rien ne pourra changer une âme
Où nul sentiment ne périt,
Où sur du bronze tout s'écrit,
Se grave avec des traits de flamme.
Jusques à son heure suprême;
Et malgré toi, toujours le même,
Tel il vécut, tel il mourra.
Cu drag, domnule Victor Borziac! :)
Adina Speranta (autor)
marți, 07 septembrie 2021
Aprecieri din partea lui Charles Arnaud-Jouques!
Ode
A destin
Toi qui n'es fléchi par personne,
Qui dans l'ombre du tems futur,
Caches ton front toujours obscur,
Qu'un cercle de bronze couronne,
Destin, devant qui les mortels
Sont muets et pusillanimes;
Dieu sans culte et non sans victimes,
Qui peut tout et n'a point d'autels.
La nécessité te devance,
Dispersant d'un souflle odieux,
Et les erreurs de l'esperence.
Dans un lit creusé de tes mains,
Entre des bords insurmontables,
Roulent ces siècles redoutable,
Chargés des malheurs des humains.
Ton bras d'airain élève ou frappe
Les peuples et les potentats.
La constance ne le craint pas.
L'homme qu'elle couvre t'échappe,
Et quand ton orageuse nuit
L'enveloppe d'un sombre voile,
Il lui reste encore une etoile;
C'est la vertu qui le conduit.
Jette-le sens le char de l’Ourse,
Dans ces infertiles climats
Où les vents chargés de frimats course;
Jette-le sur ces bords brûlés,
Où d'épouvantables reptiles
Sillonnent ces sables stériles
Que jadis Caton a foulés.
Conduis a ses pieds le Pactole:
Rends-le plus riche que Crésus,
Ou fais que l'indigent Irus
Ceins son front d'un laurier superbe.
Ou laisse-le comme cette herbe
Qui jaunit dans l'obsaurité.
Rien ne pourra changer une âme
Où nul sentiment ne périt,
Où sur du bronze tout s'écrit,
Se grave avec des traits de flamme.
Jusques à son heure suprême;
Et malgré toi, toujours le même,
Tel il vécut, tel il mourra.
22 noembrie 1801
Victor Borziac
marți, 07 septembrie 2021