o neînțeleasă teamă stăpânea universul
nimic nu mai era la fel
natura se dezlănțuise
cu o furie de nestăvilit
acel Julien Sorel inventat
pe hârtie este mai real
decât omul care trece strada
purtând în brațele obosite teancuri de reviste
Te mai suport o dată, iarnă,
vestită de un sol fatal
cu fulgi sonori pierduți în goană
de un pendul universal,
dintr-o neînțeleasă dorință de a cunoaște totul
trecea peste furioase revărsări de cuvinte
stăvilite (unele din ele) în paranteze
scria pe ziduri curgătoare
în colțul meu dintr-o grădină
măsor cu-o sfoară de cireș
a infinitului tulpină
și îmi notez pe-o frunză oarbă
m-am întors în punctul
de unde am început să trasez o linie dreaptă
tangențială cercului în care viața
este un Moș Nicolae darnic
poetul este o specie pe cale de dispariție
pe măsură ce anii trec
la fel ca Moș Nicolae
el se îndreaptă spre țara înghețului veșnic
pătrund sunetele lumii
prin pereții groși și fumurii
nimic nu filtrează asaltul acestei vieți
uneori pătimașă
un șoarece se uită fix la mine
pe mustața lui răsucită se scurge
o picătură de lună
în noaptea cernită a unui potop întârziat
sunt atâtea păsări albe în jur
încât dintr-odată s-a luminat
noaptea aceasta
în care singur