Pătrund în templul tău dorit, iubire,
Căminul meu, adânc săpat în piept,
Dar cotropit de teamă, pe nedrept,
De cel mai drag tăiș dintr-o privire.
Cunosc enorma frământare-a vieții,
Când liniștea e un vacarm intens,
Iar pașii-s rătăciți pe contrasens,
În cea mai grea iluminare-a ceții.
Aș vrea să pot să deslușesc realul
În umbrele acestui loc secret.
Romantica-mi visare de poet
Nu vede, oare,-absentă, idealul?
Eu știu că, în dramatica-i splendoare,
Îl ții în brațe pe cel mult iubit
Și îți trăiești tot restul de trăit
Încolăcit cu-a lui îmbrățișare.
Eu știu că toate ușile cetății
Sunt larg deschise către chipul drag,
Ca pașii să le treacă peste prag
Întreaga voluptate-a libertății.
Un spirit își ia forma lui lumească
Din carnea ce respiră doar cu dor,
Iar unde ea palpită, nu-i zăvor,
Ca nicio gratie să n-o rănească.
Pătrund în templul tău dorit, iubire
Și-ți scrijelesc cu fluturii pe zid
Un vers înfrigurat și prea timid:
Trăiești în trupul meu o amăgire...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.