Aşa stau, ca de piatră, în
depărtarea, spre care te-am împins:
Limpezite
de nisipul zborului
cele două
peşteri la marginea de jos a frunţii.
Înăuntru întunericul
ochit.
Lovit
de ciocane bătute în tăcere
locul,
unde ochiul aripii m-a atins.
În spate,
adâncită în perete,
treapta,
pe care se ghemuieşte amintirea.
Încoace,
se prelinge, dăruită de nopţi,
o voce,
din care tu pregăteşti licoarea.
vezi mai multe poezii de: Paul Celan