PLASAŢI ÎN CERURI, OCHII MEI SĂ-MI TRASEZE TEMPLU
ŞI-ASUPRĂ-MI ODIHNEASCĂ ALTAR FĂRĂ EXEMPLU!
Ţipa făptura-mi toată din piatră şi palori...
Pământu-acum mi-e numai o bandă în culori
Ce curge, se refuză albitei frunţi de grijă...
Tot universu-n tremur îmi şovăie pe tijă,
Coroana cugetării mi-e fără de-nţeles,
Moartea vrea să respire-acest trandafir ales
Al cărui iz i-ajută lucrarea tenebroasă!
De-mbată tandru-mi miros o ţeastă găunoasă,
O, Moarte, respira-va azi sclava unor regi:
Deci cheamă-mă...! Durere să-mi dai, să mă dezlegi,
Eu mie-atât de frântă, imagine-osândită!
Asculţi?... Nu sta pe gânduri... Născândul an invită
Şi-ntregului meu sânge-i prezice noi mişcări:
Cu jale-şi pierde gerul ultima perlă-n zări...
Ca mâine, la suspinul din Haruri constelate,
Va sparge primăvara fântânile-astupate;
Ea râde, violează mereu... De unde, când
Veni? Candoarea însă vorbeşte-atât de blând,
Că o tandreţe muşcă pământu-n măruntaie...
Umflaţi copaci sub pleoape de solzi se întretaie
Cu mii de braţe-n zarea prea multă, ca păgâni,
Mişcând în soare ritmic sonorele lor lâni,
În aer aspru suie cu-aripile lor toate
Din mii de frunze care se simt reînviate...
Ce nume-aeriene-n timpanul tău înduri
Tu, Surdo!... Iar în spaţiul învins de legături,
Vibrând în lemn vivace din coama ce-l imprimă,
Cu zeii şi contrară, pădurea unanimă,
Desimea plutitoare care prin stâlpii crunţi
Pios înalţă-n zare fantastelor frunţi
La sfâşiate-avânturi spre insule superbe,
Un tandru fluviu, Moarte, care ascuns în ierbi e?
AH, CINE, muritoare,-ar învinge-atari vâltori?
Ce muritoare?
Însămi, atât de pură,-n fiori
Îmi simt genunchii parcă genunchi fără-apărare...
Mă rup în vânt. Cu ţipăt de prunci străpunge-n zare
O pasăre... chiar umbra ce-mi ţine pieptul strâns,
Şi roze! vă ridică suspinul meuc e-a-nvins
Vai! braţe-atât de blânde ce-astupă corfa plină...
Ah, îmi atârnă-n plete-o povară de albină,
Plonjând mai beat întruna-n sărut tot mai tăios,
Al zilei mele-ambigui vârf tandru-delicios...
Lumină!... Sau tu, Moarte! Dar cel mai prompt mă-apuce!...
Îmi bate pulsul! Pieptul se-aprinde, mă seduce!
Ah! cum se umflă, creşte, se-ncoardă acest dur
Captiv prea dulce martor în plasa mea de-azur...
În mine, dur... dar dulce pe gura infinită!...
Scumpe stafii născânde, cu setea mea-n suită,
Dorinţe! Chipuri clare!... Şi voi, fructe de-amor,
Zeii mi-au dat maternul contur ispititor
Şi-aceste margini ronde, şi pliuri, şi calicii,
Ca viaţa să ia-n braţe altarul de delicii
Unde-n eterne-ntoarceri stând sufletul ciudat,
Sămânţă, lapte, sânge inundă nencetat?
Nu! Groaza mă inspiră, oribilă-armonie!
Orice sărut anunţă o nouă agonie...
Văd, văd plutind, de-onoruri trupeşti fiind duşmani,
În milioane-amare neputincioşii mani...
Nu, sufluri! Nu, tandreţe, priviri... convivi lumeşti,
Popor stricat de mine dorind ca să trăieşti,
Nu, viaţa mea din mine n-o veţi avea!... Plecaţi,
Plâns şi strigoi, de noapte zadarnic exhalaţi,
Plecaţi, sporiţi al celor morţi impalpabil număr!
Eu, umbră şi lumină nu port pe-acelaşi umăr,
Păstrez, de voi departe, spiritul bun şi clar...
Nu! N-o să vă-aparţină al buzei mele har!...
Şi-apoi... inimmă-fulger, chiar tu refuzi să-i spulberi.
Vai, de noi toţi mi-e milă, o! tu, vârtej de pulberi!
Mari Zei! în voi îmi mistui deconcertaţii paşi!
Am să-ţi implor de-acuma doar licărul gingaş,
De mult timp doritoare pe-obraz a-mi curge-n unde,
Lacrimă iminentă, ce singură-mi răspunde,
Lacrimă care face să mişte-n ochii mei
Umani o felurime de funerare căi;
Tu izvorăşti, orgoliu de labirint, din suflet.
Din inimă, constrânsă,-mi aduci într-un răsuflet
Această detaşare-a sucului meu preţios,
Care-mi jertfeşte umbra pe ochiul luminos,
Libaţie plăcută-a unei gândiri mascate!
Din grota unei spaime-n adâncul meu căscate
Sarea de taină-asudă apă fără ecou.
De-unde te naşti? Ce icnet, mereu şi trist, şi nou,
Lacrimă grea, te scoate târziu cu umbre-amare?
Pe scara mea de mamă-ai suit, de muritoare,
Şi, deşirându-ţi calea, samar perseverent,
Cât timp mai sunt în viaţă, demersul tău cel lent
Mă-năbuşe... Tac, bându-ţi umblarea suverană...
- Cine te cheamă, sprijin pe tânăra mea rană?
Dar răni, suspine, sumbre-ncercări, lace? Şi cui,
Marcaţi voi, perle crude,-acest corp cu frigul lui,
Un orb cu mâna-ntinsă de temerea speranţei?
Unde se duce, fără-a-şi răspunde ignoranţei,
În noapte corpu-acesta, de crezul său mirat?
Lut tulbure, tu ia-mă, cu algă-amestecat,
Şi du-mă-ncet... Nevlaga mea de zăpadă, scursă,
Va merge-ntruna până îşi află propria cursă?
Lebăda mea, pe unde-i? de unde-şi ia avânt?
...Asprime preţioasă... Iubire de pământ,
Pe tine-şi fonda pasul meu siguranţa-i sfântă!
Ci sub piciorul ager ce-o-ncearcă şi-o frământă,
Şi-oripilat se-atinge de pactul său natal,
Acest sol ferm atinge modestu-mi piedestal.
Departe nu, sub talpă prăpastia mea visează...
Nesimţitoarea stâncă, glisând de alge, oază
A fugii (cum în sine însingurat nespus)
Începe... Vântul pare ca printr-un voal supus
Că ţese-n larma mării o încâlcită tramă,
Amestec de lopată, şi val ce se destramă...
Atât sughiţ întruna, şi lungi curenţi izbiţi,
Şi sparţi, reluaţi în larguri... şi sorţii toţi zvârliţi,
Dementă felurime rulând uitări vorace...
Din paşii-mei goi, cel care făgaşul şi-l va trage
Va înceta vreodată la sine-a se gândi?
Lut tulbure, cu alge-ncleiat, mă du de-aci!
AH, EU, misterioaso, tu totuşi eşti în viaţă!
În revărsarea zilei te vei privi în faţă
Fiind cu jale-aceeaşi...
Oglinda unei mări
Se-nalţă... Şi pe buză, un mic surâs de oero.
Vestit cu plictiseală de ştergerea de semne
Îngheaţă-n est acuma contururile demne
De raze şi de piatră, şi închisoarea grea
Ce va purta inelul zării unice-n ea...
Priveşte: - un braţ se vede, pur, cum se dezgoleşte.
Braţ al meu, te văd iarăşi... Porţi zorii... Se trezeşte
Cu greu nesăvârşia victimă... şi-acest prag
Timid... ce clar, al stâncii efloriment, cu drag
Flatat de unda joasă, spălat de hule moarte!...
Umbra care mă lasă, ostie fără moarte,
Rumenă mă despoaie pentru-alte noi simţiri,
Pe-altarul crunt ce-mi poartă atâtea amintiri.
Aici, spuma-a se face vizibilă încearcă;
Şi-acolo, şovăi-va-n sensibila lui barcă
La orice-atac de val un pescuitor etern.
Totul se va-mplini, deci, în actu-i sempitern,
Solemn, de-a reapare cast şi incomparabil,
Şi de-a reda mormântul entuziast, friabil,
Stării preagraţioase de râs universal.
SALUT! Prin sări şi roze divinităţi, şi-n val
Voi, jucării primare de tânără lumină,
Insule!... Curând stupuri, când prima rază lină
Va face stânca voastră, ostrov ce l-am prezis,
Să simtă, când roşeşte, puteri de paradis;
Creştete fecundate de-un foc, abia sfioase,
Crâng zumzăind de fiare şi de idei voioase,
De laude de oameni plouaţi de har din zări,
Insule! în rumoarea unor centuri de mări,
În veci virgine mame, orice profil v-ar toarce,
Voi în genunchi îmi sunteţi miraculoase Parce;
Nimic asemeni florii ce-aduceţi nu-i în veci,
Tălpile voastre însă-n adâncuri ah! sunt reci!
LUNGI pregătiri de suflet sub tâmpla fără cută,
Moartea mea, fiic atainei, acum însă crescută,
Şi voi, cereşti dezgusturi, ce-mi daţi elan spre zări,
De-ai sorţii mele lustri voi, caste-ndepărtări,
N-aţi fost, fervoare, decât o nobilă durată?
Nimenea mai aproape de zei aventurată
Nu şi-a înscris pe frunte-al lor suflu răpitor,
Nici, chemând grosul nopţii perfecte-ntr-ajutor,
N-a aspirat cu buza la murmurul din urmă...
Eu susţineam al morţii pur foc ce nu se curmă
Cum soarele asemeni de mult l-am susţinut...
Ca disperat stă corpu-mi cu torsul desfăcut
În care, beat de linişti, de glorii şi de sine,
Sufletul, de memoria sa gata să leşine,
Ascultă, cu speranţă, cum bate-n zid pios
Inima mea, - ce scade-ntr-un ritm misterios,
Până-a nu mai reţine decât din complezenţă
Un freamăt fin de frunză, sărmana mea prezenţă...
Vană-aşteptare, vană... Nu află moarte-aşa,
Cine-n oglindă plânge pentru-a se-nduioşa.
NU TREBUIA mai bine să-mi împlinesc, nebună,
Miraculos sfârşitu-n tortura cea mai bună:
Dispreţu-acesta rece la jocul unei sorţi?
Găsi-voi cândva clarul unei mai limpezi morţi,
Ori pantă mai curată să urc înspre pieire,
Decât această lungă, de victimă, privire,
Cedând, rănită, pală, fără păreri de rău?
Ce-i pasă-acum de-un sânge ce nu-i secretul său?
Porfiru-acesta-n pace albită o depune,
La margini de fiinţă, frumoasă-n slăbiciune!
Ea linişteşte-al vremii ce-o va nega tumult,
Clipa stăpână n-o va putea păli mai mult,
Cât trupul vid de-o sumbră fântână are parte!...
Mai singură se face, mereu, şi mai departe...
Iar eu, spre-atare soartă, mergând cu paşi aleşi,
Cortegiul meu, în spirit, trecea pe sub cireşi...
Spre-un viitor de-arome cu trâmbă afumată,
Eu mă simţeam condusă,-oferită, consumată,
Toată, promisă toată la nouri norocoşi!
Chiar mă vedeam ca unul din pomii vaporoşi,
A căror majestate pierdută-n zarea vagă
Se dăruie iubirii cu-ntinderea-i întreagă.
Imensul tot mă-nvinge, din pieptul meu sfinţit
Tămâia arsă suflă-n contur fără sfârşit...
Tot ce e corp de raze îmi tremură-n esenţă!...
Nu!... Nu stârni această, acum, reminiscenţă!
Crin sumbru! Tenebroasă aluzie de sus,
A ta vigoare vasul de preţ nu l-a răpus...
Din câte clipe toate, tu atingeai suprema...
- Dar cine birui-va puterea însăşi, gema
Ce vrea să vadă cu-ochii tăi licărul diurn
Ce şi-a ales pe fruntea ta luminosul turn?
Măcar caută, spune-ţi, prin ce-asurzite-alaiuri
Noaptea, spre soare, dintre cei morţi te-a scos pe plaiuri?
De tine aminteşte-ţi, instinctului să-i iei
(Cu zorii şi-l dispută-al tău deget în scântei)
Acest fir fin căruia orbşete-urmându-i aţa
Până pe ţărmu-acesta ţi-a readus viaţa...
Fii crudă... şi subtilă... sau şi mai mult! Să minţi,
Însă să ştii!... Arată-i prin care vrăji fierbinţi,
Lasă care de fumu-i călduţ n-a fost lăsată,
Şi nici de griji din pieptul de-argilă parfumată,
Prin ce repliu asupră-ţi, reptilă, îţi reiei
Mirosul tău de grotă şi tristele-ţi idei?
IERI carnea cea profundă, ieri, carnea în putere
M-a trădat... Fără vise, şi fără-o mângâiere!...
Nici demoni, nici miresme nu mi-au menit steril
Imaginare braţe murind pe-un gât viril;
Nici Lebăda mea, Zeul, cu pene-urzind jignirea
Alborii sale-aprinse, nu mi-a atins gândirea...
Şi totuşi, cunoscuse, din ciuburi, cel mai cald!
Căci, toată-n harul cărnii unite cum mă scald,
Virgină, fui în umbră ofrandă-a frumuseţii...
Dar somnul îndrăgise ispitele blândeţii,
Iar eu, de-un nod de plete înlănţuită mie,
Molatică pierdut-am a nervilor domnie,
Eu mă făcusem alta, strângându-mă pe mine...
Cine se-nstrăinează?... Cine-şi ia zborul?... Cine
Exultă?... Ce flux tainic, inima mi-a topit?
Numele ce-l pierdusem, ce scoică l-a rostit?
Cunosc eu trădătorul reflux care cu-o şoaptă
M-a tras din violenţa mea pură şi necoaptă,
Răpindu-mi astfel tâlcul suspinului enorm?
Cum păsarea se-aşează, a trebuit să-adorm.
A fost, poate, chiar ora, când ghicitoarea trează
Lăuntric se toceşte şi dezinteresează:
Ea nu mai e aceeaşi... Copila cea de har
De trepte neştiute se apără-n zadar,
Şi mâinile-i uitate le cere de departe.
Da, să cedezi la glasuri încoronate-n moarte,
Să iei drept chip un abur...
Iată, uşoară sunt:
Mi se atinge fruntea de-acest consimţământ...
Acestui corp, iertarea i-o dau, şi gust cenuşa.
Deschid lent fericirii de-a coborî azi uşa,
Pornesc, spre negri martori, cu braţe chinuite,
Între, o! nu de mine, lungi vorbe bâlbâite...
Dormi, dormi, înţelepciune a mea. Fii doar absenţă;
Întoarce-te în germen şi-n sumbră inocenţă.
Vie, te dă comorii şi şerpilor enormi...
Dormi nencetat! Coboară, şi dormi! Coboară, dormi!
(Poarta cea scundă este-un inel... prin care gazul
Trece... Pe limbi flecare, doar moartea stă, şi hazul...
Pasărea-ţi bea din gură şi tu nu poţi s-o vezi...
Coboară,-n şoapte... Negrul nu-i negru, pe cât crezi...)
LINŢOLII DELICIOASE, dezordine-ncropită,
Culcuş unde mă-mprăştii, mă-ntreb, şi-mi sunt ispită,
Unde-o să-nec cu vremea chiar inima-n bătăi,
Aproape viu sepulcru-n geloasele-mi odăi,
Ce gâfâie, şi-n care vecia se ascultă,
Loc plin de mine care mi-ai luat întreagă, smultă,
O, formă-a formei mele, căldură fără spor,
Întoarcerile mele te recunosc a lor;
Iată că-atât orgoliu ce-n pliuri vă slăvise,
Până la urmă-amestec cu josnicii de vis e!
La pânza voastră,-n care chiar moartea-şi imita,
Idolul fără voie începe-a dormita,
Femeie absolută, cu ochii-n lacrimi grele,
Când, ale tainei sale grote şi vrăji rebele,
Şi-acest rest de iubire păstrând un corp la bord
I-au compromis pieirea şi muritoru-acord.
Arcă deplin secretă, însă atât de-aproape,
Avântul meu, azi noapte, a vrut din lanţ să-ţi scape
Făptura; dar stropit-am abia cu tânguiri
Coapsele-ţi încărcate de zi şi plăzmuiri!
Cum! ochii-mi reci, de-atâta azur pierduţi în zare,
Privesc acolo rara, plăpânda stea cum moare,
Şi-acest prea tânăr soare-al mirării mele, plin,
Părea să lumineze-al unei străbune chin;
Căci focul lui nu lasă regrete să irumpă,
Şi-amestecă-aurora într-o substanţă scumpă
Ce se forma acuma substanţă de mormânt!...
O, ce frumoasă-i marea, şi gleznele în vânt!
Tu vii!... Ea, cea pe care-o respiri tu, voi rămâne,
Voalul meu numai abur aleargă înspre tine...
...Atunci, format-am, vane plecări dacă trăiesc,
Doar vise?... Dacă-n haine răpite, mă ivesc
Pe ţărm, fără oroare, să-adulmec spuma-naltă,
Să beau cu ochii-amarul ce vast şi-n râset saltă,
Fiinţă-opusă brizei, în aer ca de-oţel,
Primind senină-n faţă al mării-adânc apel;
Dacă sufletul suflă, şi umflă furibundă
Abrupta undă-n unda strivită, dacă-o undă
Detună-n cap, un monstru-al candorilor jertfind,
Şi vine să vomite al mării-n clocot grind
Aici pe stânci, de unde ţâşneşte-n până-n gându-mi
O orbitoare jerbă privirea îngheţându-mi,
Şi peste-ntreaga-mi piele, de zori făcută scurm,
Atunci, trebuie, Soare, deşi nu vreau, acum,
Să-ador inima-mi unde tu vii spre-a te cunoaşte,
Retur vânjos şi dulce-al plăcerii de-a se naşte,
Foc spre care-o fecioară de sânge suie-n zbor
Sub calzii-arginţi ai unui sân recunoscător!
(traducere de Ştefan Augustin Doinaş)
vezi mai multe poezii de: Paul Valéry
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.