Tânăra Parcă (partea întâi) - Paul Valéry
Adăugat de: Gerra Orivera

Lui André Gide. De mulţi ani de zile părăsisem arta versurilor: încercând mereu să mă abţin, am făcut acest exerciţiu pe care ţi-l dedic. 1917

Format-a Ceru-această grămadă de minuni
Ca locuinţă unui şarpe?
PIERRE CORNEILLE


CINE, dacă nu vântul curat, în plânset frânge
Extreme diamante-n pustiu... Dar cine plânge,
Atât de-aproape mie-n momentele de plâns?

Această mână, peste-al meu chip ce-l vrea atins,
Distrat ascultătoare unei profunde ţinte,
Îmi cere slăbiciunii o lacrimă fierbinte,
Şi-ar vrea, dintre destine, cu-ncetul despărţit,
Cel pur să-mi lumieze tăcând un piept rănit.
Furtuna-mi zvârle-n murmur o umbră de mustrare,
Sau îşi retrage, joasă, prin guri de stâncă tare,
Asemeni unui lcru-nşelat, amarnic supt,
Un vuiet de constrângeri şi jale, dedesubt...
Iar tu ce faci, zbârlită, şi-această mână tristă,
Şi ce foşnire-a unei uscate foi persistă
Stând între voi, ostroave din sânu-mi desfăcut?...
Eu scânteiez, legată de-un cer necunoscut...
Spre setea mea imenşii ciorchini lucesc dezastre.

STRĂINI atotputernici, neocolite astre
Ce-ngăduiţi să ardă prin timpuri ce sporesc
Un dram de puritate şi de suprafiresc;
Voi ce-mplântaţi a jale în muritori să-i sfarme
Aceste nalte aşchii, aceste dure arme,
Şi-ale veciei voastre tăioase junghiuri, eu
Sunt singură, şi tremur, cu voi; culcuşul meu
L-am părăsit; pe stânca muşcată de minune,
Mă-ntreb ce suferinţă în piept mi se depune,
Ce crimă chiar asupră-mi sau prin mine - am comis?...
...Sau răul mă urmează într-o visare-nchis,
Când (aurul din lampă de-un moale suflu stins e)
Stăteam de braţe groase cu tâmplele cuprinse,
Mult timp sperând din suflet un licăr să absorb?
Toată? A mea cu totul, stăpână pe-al meu corp,
Într-un fior năsprindu-i întinderea ciudată,
Şi-n blândele-mi cătuşe, de sânge suspendată,
Eu mă vedeam văzându-mă, unduind, cu lungi
Priviri ce-mbracă-n aur pădurile-mi adânci.

Urmam prin ele-un şarpe ce tocmai mă muşcase.


CE-NCOLĂCIRI de poffte, târâşu-i!... Ce distrase
Comori scăpând întriina de-aviditatea mea,
Şi ce-ncruntată sete de limpezimi de stea!

O, vicleşug!... La raza durerii, ostenită,
Eu m-am simţit ştiută mai mult decât rănită...
Pe-un prag mişel de suflet, un dinte m-a născut;
Veninul meu mă-arată, el sieşi cunoscut:
El bântuie-o fecioară de sine-lănţuită,
Geloasă... Dar de cine, geloasă şi pândită?
Şi ce tăcere-ascultă unicu-mi posesor?

Zei! O secretă soră în răni care mă dor
Arde, ce se preferă nemăsurat activă.

"PLEACĂ!" eu n-am nevoie de rasa ta naivă,
Scump Şarpe!... Eu mă-nlănţui, fiinţă de-ameţeli!
Nu-mi mai întinde-aceste reci noduri şi urzeli,
Şi-a ta credinţă care, ghicind, fuge de mine...
De-ajuns e că am suflet, podoabă de ruine!
El ştie, peste umbră-mi plimbând un chin hapsân,
Să muşte, noaptea, stânca gingaşului meu sân;
Al reveriei lapte de-aici mereu şi-l cere...
Lasă, deci, să se moaie-acest braţ cu giuvaiere
Ce-atacă prin iubire destinu-mi spiritual...
Nimic nu poţi asupră-mi nici mai puţin brutal,
Nici mai puţin prielnic... Alină-aceste unde,
Recheamă-aceste sorburi, şi promisiuni imunde...
Surpriza mea se scade, şi ochiul meu e cert.
Nici n-aşteptam să aflu-n bogatul meu deşert
Decât o zămislire de-atari mânii şi funii:
Adâncul lui de patimi e loc al uscăciunii,
Oricât purced în zare şi mort de sete cern
În mine spaţiu-acestui meditativ infern...
Ştiu... Uneori dezgustul îmi este un teatru.
Atât de pur nu-i duhul ca, nicicând idolatru,
În goana-i solitară aprinsul lui avânt
Să nu-i alunge zidul umbrosului mormânt.
O lungă aşteptare naşte orice pe lume.
Chiar umbra e supusă de-o agonie-anume,
Sufletu-avar se cască, se tulbură pe loc
De-un monstru-n răsucire pe prag de porţi cu foc...
Dar, oricât de bizară şi promptă pari, reptilă,
Tu-n vii ocoluri linse de mângâieri subtilă,
Corp ars de neastâmpăr şi de lingoare grea,
Ce eşti, pe lângă lunga, eterna noapte-a mea?
Tu te uitau cum doarme frumoasa-mi neglijenţă...
Însă, cu-al meu pericol, eu sunt de conivenţă,
O, Thyrs, mai versatil, mai rea ca el oricum.
Mă lasă! reia firul vâscosului tău drum!
Ochi orbi găseşte-ţi pentru mişcările masive.
Revarsă-n alte paturi lungi rochii succesive,
Stârneşte-n alte inimi al răului lor val,
Pentru ca-n inelatul tău vis de animal
Până spre zori candoarea să gâfâie-anxioasă!...
Eu, eu veghez. Lividă, ies eu, şi prodigioasă,
Mustind încă de plânsuri pe care nu le-am plâns,
Dintr-o absenţă ce-are contur de om, atins
Numai de ea... Spărgând-o, pe groapa diafană
Mă razim tulburată şi totuşi suverană,
Căci tot ce-mi năluceşte-n priviri şi nopţi mereu,
Prin cele mai mici gesturi, consultă-orgoliul meu."

DAR mă-ngrozeam să pierd o durere-aşa divină!
Îmi sărutam pe mână această urmă fină,
Nemaiştiind din vechiul meu corp nesimţitor
Decât un foc ce-mi arde conturele uşor:

Adio,-am zis, minciună, EU, soră muritoare...

AH EU al armoniei, dar nu ca o visare,
Femeie mlădioasă şi fermă la tăceri
De acte pure!... Frunte limpidă, până-a zări
Cu valuri, unde vântul stufos şi vag le-nspică,
Lungi fire-n larg ce-n zboruri se-mbină, se ridică,
Spuneţi!... Egala zilei, şi soaţa ei, era,
Unic suport zâmbindu-i din dragoste formam
Pentru-nălţimea-a-toate stăpână, adorată...

Ce luciu prins de gene-mi orbeşte aurată,
O, pleoape oprimate de-o noapte de comori,
Rugam pe pipăite-n tenebra voastră-n zori!
Eternului, ce parcă mă-mprejmuia, poroasă,
Mă ofeream muşcării în fructu-mi de mătasă;
Nimic nu-mi da de veste că dorul de-a muri
În pulpa-aceasta blondă-n amiaz s-ar pârgui:
Savoarea mea, se vede, nu-mi întinsese-amarul.
Eu jertfă aduceam doar un umăr ogl pe-altarul
Luminii; şi pe mierea acestui gât de nea,
Ce-n dulcea lui născare chiar ceru-l împlinea,
Venea să aţipească figura lumii rondă.
Apoi în zeul-sclipet, captivă vagabondă,
Mă clătinam şi-n flăcări umblam pe solul plin
Legând şi dezlegându-mi doar umbrele sub in.
Ce fericire! Până la prag de-alese jerbe,
Unde-mi slujeau vestmântul ombelele superbe,
Cu-o gingaşă scădere a portului semeţ;
Şi dacă, împotriva acestei libertăţi,
Dacă scăpate rochii rebelii spâni denunţă,
Arc brusc, eu simt cum corpul se-ncoardă, mă pronunţă,
Stând gol sub vălul care se umflă-n vii culori
Răpite de-a mea rasă ghirlandelor de flori!

Regret aproape-această deşartă prepotenţă...
Eu, una cu dorinţa, am fost o iminenţă
A ascultării, prinsă-n aceşti genunchi senini;
De-atât de prompte gesturi îmi erau ochii plini,
Că-abia simţeam fiinţa că-mi saltă-n vânt agilă!
Spre simţuri luminoase-mi plutea blonda argilă,
Şi-n arzătoarea pace a viselor fireşti
Aceşti paşi fără zare-mi păreau eterni, cereşti.
De n-ar fi, o! Splendoare, că, Inamică mie,
Umbra mea! mlădioasă şi sprintenă mumie,
Pământu-absenţei mele pictate-l atingea,
Care de-această moarte uşoară mă ferea.
O văd cum între roză şi mine stă pitită;
Pe pulberea dansantă, ea curge, nu irită
Nici un frunziş, ci trece, se frânge peste tot...
Treci! Barcă-a morţii...

IATĂ, eu vie, naltă, pot
Cu-asprime, cu-al meu propriu neant pe-ascuns armată,
Însă, ca din iubire cu-o faţă-mbujorată,
Şi-adulmecând cu nara un vânt din portocali,
Să-ntorc acuma zilei doar ochi străini, egali...
O, cât poate să crească în noaptea mea aparte
A separatei inimi misterioasă parte,
Şi harul să-mi devină tot mai profund, prin chin!...
Sustrasă prejmei pure, captivă sunt, şi prin
Leşinuri de arome supusă, simt uşoară
Statuia mea sub raze înalte cum se-nfioară,
În marmura ei aur cu toane-aleargă viu.
Dar ce vede privirea mea dispărută, ştiu;
Mi-e ochiul negru tindă de-aziluri infernale!
Gândesc, lăsând în briză atâtea ore pale
Şi duhul fără-ntoarceri din arbori amărui,
Gândesc, pe dunga de-aur a universului,
La gustul de pieire ce-n Pythonisa creşte,
Când rage-n ea speranţa că lumea se sfârşeşte.
Enigme, zei, răgazuri şi paşi pe sol ceresc
Opriţi de vorbe, - toate mereu mi le-nnoiesc
În mine, pe piciorul purtându-şi reveria,
Ce-ngână-o zburătoare ce-şi schimbă bucuria,
Întruna cu neantul se joacă la zenit,
Şi arde,-n vârfu-mi sumbru de marmură, uimit.

O, CE PRIMEJDIOASĂ privirii sale pradă!

Căci ochiul minţii-ajuns-a pe plăji de pluş să vadă
Lucind prea multe zile şi-apoi pălind ca-n vis,
Al căror zvon şi umblet eu mi le-am fost prezis.
Plictisul clar, plictisul de-a le scruta pe ele
Funest avans îmi dete asupra vieţii mele:
Întreaga zi, duşmană, mi se-arată din zori.
Eram ca moartă; poate, visam, adeseori,
Nemuritoare-aproape, că viitorul clar e
Doar diamant ce-nchide coroana-n pietre rare
Unde se schimbă-a multor urgii de mâine nea
Cu alte absolute văpăi pe fruntea mea.

Va cuteza el, Timpul, din multele-mi morminte,
Să-nvie-o seară-aleasă de porumbei, cuminte,
O seară ce târăşte pe-un petic călător
Din blânda mea pruncie-un reflex roşcat, uşor,
Şi moaie în smaralde-un roz amplu de ruşine?

O, RUG al amintirii, vânt de-aur baţi spre mine,
Suflă pe mască roşul refuzului pe loc
De-a fi eu însămi alta, decât am fost, în foc...
Tu, sânge-al meu, roşeşte livida circumstanţă
Ce-o-nnobila azurul prin sfânta lui distanţă,
Şi-al vremii insensibil iris ce-am adorat!
Vino, consumă-n mine-acest dar decolorat;
Vino! să-mi dau azi seama şi să urăsc, novice,
Copila sperioasă, tăcerile complice,
Limpida tulburare care se scaldă-n crâng...
Şi-o voce să-mi ţâşească din nou, din sânul stâng,
Nebănuit de aspră şi-n dragoste voalată...
Frumosul gât căutându-şi zeiţa-ntraripată...

Cu pulsu-atât de-aproape de-un puls slăbit am fost?

Credeam chiar eu, mari geme că-mi este adăpost
Blândeţea ce surâde-n ameninţarea voastră...
O, viţe pe obrazu-mi, ca o urzeală-albastră,
Sau tu... ţesută-n gene şi jet spre stele supt,
Al serii tandru licăr de tulburi braţe rupt?



vezi mai multe poezii de: Paul Valéry




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.