Am coborât tăcut, domol,
Cu cerșetorii la picioare,
Voiau să-nghită alcool,
Ei n-aveau ochi pentru mâncare.
Și o schimbau, cred c-ar fi dat,
Orice aveau, pentru o cană
Cu vin spumant, cu vin curat,
Chiar cu rachiul de pomană.
Am coborât pe bulevard,
Cum a căzut Ștefan cel Mare,
Mă sprijineam atunci, de-un gard,
O, cum puțea a destrămare.
Eram tăcut, eram mirat,
Îmi sângera un fel de rană,
Veneam dintr-un muzeu armat -
Ce mai condiție umană.
Atunci am înțeles atât -
De la „ ...ridică-te, Ioane!”,
Că e ciudat, că e urât,
Să nu ai arme, ci icoane.
vezi mai multe poezii de: Cristian Andronic
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.