Pe drumul unde zborul frunzei cade,
Își potrivește pașii o pereche
Atât de tânără-n iubirea veche,
Încât tăcerea-i cântă serenade.
Ea-l soarbe în privire, cu sfială
Și-l ține ca pe-un sfânt în două stele
Căprui, cu-ntregul rai de dor în ele,
Altar de luminoasă catedrală.
El îi cuprinde palma-înmănușată,
Îi caută albeața-încheieturii
Și-i lasă lin, cu înflorirea gurii,
O sărutare caldă și înceată.
Plutesc prin nesfârșitele ținuturi
Din universul plin de curcubeie,
În care un bărbat și o femeie
Devin o veșnicie printre fluturi.
Acolo, cerul, cu-ale lui arcade,
Îi ține-închiși în tandră reverie,
Cât timp condeiul serii umbre scrie
Pe drumul unde zborul frunzei cade.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu