Își imagina că a știut cândva
cum se ține o inimă deschisă între palme.
Da, ca pe o pasăre fragilă
care trebuia speriată.
În ea a fost mereu o ezitare,
un pas înapoi, cu trecerea printr-un zid.
El i-a luat, rând pe rând,
clipele,
culorile topite care îi deveniseră casă,
lumina care îi cădea pe umeri,
râsul fără motiv,
până când liniștea a început să se tânguie.
Așa a învățat ea să recunoască
păcatul aspru și greu
de a nu ști să iubești.
Păcat rămas în golul cu gustul unui "dacă" imposibil...
Vede uneori, ca prin sticlă,
gesturi străine,
cuvinte care nu o mai cunosc,
ba chiar și mâna unei alte femei.
Acolo, pe mâna unei alte femei,
stă liniștit,
strălucind în mijlocul vacarmului,
inelul ei
pe care, culmea, ar dori să-l împartă.
Câtă rătăcire poate avea o stingere...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.