Împinge viața care triumfale,
Dar, între rugăciune și blestem,
E pasul imprudentului boem,
Pe creasta pietrelor filozofale.
Un contre jour, orbit de-a sa lumină,
Arată comedia-n flașnetar
Și e atât de greu, ba chiar bizar,
Să vezi noroasa-i soartă, ca senină.
Lumina asta! Văl firav de miere...
Descrie-n noi fantomele mereu,
Ce le-a pierdut, din grabă, Dumnezeu,
Când ne-a clădit cu smirnă și cu fiere,
Cu exaltări din zid de Trianoane,
Care mai Grand, și care mai Petit,
Mirabil univers, nesocotit
Că are de îndeplinit canoane.
Nici nu s-a odihnit în ziua-a șaptea,
A copt croissante, crème brûlée și pâini.
Pe raftul lumii sunt noian de mâini,
Dar un Gavroche le șterpelește, noaptea...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.