Era doar umbra mea pe tot întinsul apei,
Ca un amurg ce-și varsă preaplinul de-ntuneric,
Înaintând grăbită cu vălul ei himeric -
Era un vis cu spaime sub tremurarea pleoapei...
Corole-adânci de nuferi își închideau obloane
Cu brațul lor puternic, crescut din rădăcini,
Naiade somnoroase ce scapără lumini,
Profund înfipte-n mâluri cu lungile harpoane.
Mă minunam de pacea și limpezimea florii
'Nălțate din nămolul cenușilor din iad
Pe tainica tipsie a frunzelor de jad,
Pe umerii cei veșnici ai culmilor splendorii.
Cât mi-ar fi vrut trăirea seninul să apuce
Din fluviul cu sfințenii ale acestui rai!
Îndată, chiar seninul mi-a spus șoptit: "Mă ai!"
Și am simțit cum șoapta mă saltă și mă duce
Pe umerii cei veșnici ai gândului cel dulce.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu