Ascultă! Bufnița își bate aripa,
În valea ascunsă de jos,
Ascultă! Corbii nopții croncănesc,
Vestind disperarea și moartea...
Groaza învăluie tot cerul,
Nori de întuneric ascund luna,
Pregătește-te! Muritorule, trebuie să mori,
Pregătește-te să-ți dai curând sufletul...
Furtuna urlă cu furie în jur,
Fulgerele brăzdează cerul cu violență,
Tunetul bubuie, cutremurând pământul,
Focul și haosul umplu văzduhul...
Ascultă! Clopotul satului bate,
Vestind că a sosit miezul nopții,
Acum puterile Iadului pot lovi,
Acum spiritele demonice pot hoinări...
Privește! Cu coiful ud de ploaie,
Un războinic grăbește pasul,
Tresare, privește în jur, tresare din nou,
Și oftează, așteptând ivirea zorilor.
Privește! Își oprește calul înfierbântat,
Privește! Își ridică mâinile spre cer,
Cerând o alinare a suferinței sale,
De la puterile cerești...
Caută un han, căci, sleit de efort,
Oboseala îi încovoiase statura mândră,
Vrând să-și odihnească trupul istovit,
După drum și furtună.
...
...
Încet, ușa se deschide larg...
Un străin intră, pășind fără zgomot,
Cu statură maiestuoasă și pas domol,
Se așază, fără să vorbească ori să-și spună numele...
Groaza îi albește obrajii războinicului,
O sudoare rece îi curge pe frunte,
În zadar încearcă limba să grăiască...
În cele din urmă, străinul începu astfel:
„Muritorule! Tu, cel ce-ai văzut duhul,
Spune-mi ce doresc să aflu,
Ori vino cu mine, înainte de zori,
Acolo unde cresc chiparoșii și mătrăguna.” „Cumplită-i mânia Demonului răzbunător,
Mai cumplită decât viforul iernii,
Mai cumplită decât focul trăsnetului,
După ce ceasul amurgului a trecut” –
Războinicul își ridică privirea stinsă.
Ea întâlni încruntarea posomorâtă a străinului;
„Muritorule! Muritorule! Trebuie să mori” –
Cuvintele scrise în litere de foc îi înghețară sufletul.
RĂZBOINICUL:
Străine! Oricine ai fi,
Simt nevoia să-mi spun povestea –
Vei auzi, străine, orori,
Orori cumplite, ca acelea din Infern.
Peste castelul meu domnea tăcerea,
Noaptea era târzie și ceasul lugubru,
Când, pe terasă, am zărit
O negură fugară și umbroasă coborând –
Ușor precum negura verii, acel nor,
Ce fuge fugar de-al dimineții rază;
Trecător ca aburul de mlaștină, ușor,
Ce peste râul de munte veghează...
Groaza-mi cuprinse mintea tremurândă,
Groaza-mi întunecă privirea speriată.
În zadar am vrut să vorbesc... în zadar
Încercară membrele să fugă din acea dată...
În sfârșit, silueta diafană și umbrită
Veni cu pași fără zgomot și fără urmă...
Veșmântul ușor plutea în furtună,
Capul îi era încins de-o flacără blândă.
Cu o voce rece, sumbră ca briza
Ce mătură pământul tomnatic,
Ce rătăcește printre copacii fără frunze,
Sau ca geamătul mandragorei ce plutește în jur.
„Ești al meu și eu sunt a ta,
Până la pieirea lumii,
Eu sunt a ta și tu ești al meu,
Până când moartea se prăbușește în ruină...
„Puternică-i forța și cruntă soarta
Ce mă smulge din adâncurile Iadului,
Ce sparge poarta veșnică a mormântului,
Unde urlă demoni și morți,
„Poate n-aș fi dat niciodată înapoi
În fața flăcărilor ce chinuie morții vinovați,
Poate n-aș fi căzut niciodată
În patul cu flori și spini al plăcerii...
—„Dar stai! Nu mai îndrăznesc să dezvălui
Povestea pe care vreau să o spun;
Pe Pământ, necazurile mele au fost neîndurătoare,
Dar și mai crunte sunt chinurile mele în Iad...
„Acum te revendic drept iubitul meu,
Alungă orice teamă înghețată,
Îți voi dovedi afecțiunea mea
Acolo unde sunt fantomele în giulgiu și spectrele!
„Căci ești al meu și eu sunt a ta,
Până în ziua cumplită a judecății,
Eu sunt a ta și tu ești al meu...
Noaptea a trecut... trebuie să plec.” Încă priveam, și-acea nălucă
Îmi chinuia privirea-n dor,
Înfruntam furtuna ce urla,
Când ea pieri în ceasul negru.--
Neliniștită, fără somn, trecu noaptea,
Fără somn, ca patul celui suferind,
Ce-așteaptă-n suspine lumina zorilor,
Și-și întoarce capul greu de durere,--
Încet și greu trecu ziua.
Melancolia îmi cuprinse mintea,
Orele fugeau, dar parcă stăteau pe loc,
Trecând anevoie pentru un biet om în suferință.--
În sfârșit a venit noaptea, ah! oră oribilă,
Ah! timp înghețat care trezește morții,
Când demonii călăresc norii care coboară,
--Fantoma s-a așezat pe patul meu.
Cu o voce goală, joasă ca sunetul
Care într-o siluire își scoate gemetele,
Ce plutește de-a lungul cimitirului,
Fantoma m-a revendicat ca al ei.
Degetul ei înghețat pe capul meu,
Cu cea mai rece atingere mi-a înghețat sufletul--
Rece ca degetul morților,
Sau umezeala care se rostogolește în jurul unei pietre funerare--
Luni trec zăbovind în jur,
În fiecare noapte vine spectrul,
Cu pas vibrant zguduie pământul,
Cu pas vibrant rătăcește în jurul meu--
Străine! Ți-am spus,
Toată povestea pe care am de spus--
Străine! Poți să-mi spui,
Cum să scap de puterile Iadului?--
STRĂINUL:
Războinic! Pot să-ți aline necazurile,
Vrei, vrei, vino cu mine--
Războinic! Pot să-ți dezvălui totul,
Urmează-mă, urmează-mă, urmează-mă.
Totuși, aripa cea mai întunecată a furtunii,
Mantaua ei se întinde peste cer,
Totuși, corbii de la miezul nopții cântă,
„Muritor! Muritor! trebuie să mori.”
În cele din urmă, au văzut un râu limpede,
Ce traversa cărarea sănătoasă pe care o pășeau,
Privirea Străinului era sălbatică și sumbră,
Pământul ferm se cutremura sub încuviințarea lui--
A ridicat o baghetă deasupra capului,
A trasat un cerc pe câmpie,
Într-un vers sălbatic i-a numit pe morți,
Morții cu pași tăcuți au venit.
O strălucire arzătoare pe capul său,
Flăcări umpleau aerul furtunos,
Într-un vers sălbatic el îi chema pe morți,
Morții în mulțime pestriță erau acolo.--
„Ghasta! Ghasta! vino,
Adu-ți mulțimea diabolică cu tine,
Înalță repede Cântecul răzbunător,
Ghasta! Ghasta! vino la mine.”
Siluete oribile în mantale gri,
Zboară prin noaptea furtunoasă,
„Ghasta! Ghasta! vino,
Vino înainte să se lumineze.”
Vezi! Fantoma învăluită în pânză pe care o aduc,
Urlând îngrozitor peste câmpie,
Ascultă! versul mortal pe care îl cântă,
ești de disperare și moarte!
Fantasia care urlă în fața lui stă,
Vezi! își dă ochii peste cap,
Acum își ridică mâinile osoase,
Acum pașii ei zguduie pământul.
STRĂINUL:
Fantoma Terezei spune,
De ce ai venit din nou pe pământ,
Spune repede, trebuie să plec!
Sau va trebui să te înălbești pentru totdeauna în flăcări,
FANTOMA:
Puternicule, te recunosc acum,
Putere supremă a cerului,
Te recunosc după fruntea-ți de flăcări,
Te recunosc după ochiul tău sclipitor.
Focul acela dogorește! O! Am venit
Din adâncurile cavernoase ale Iadului,
Să-l revendic pe nestatornicul și falsul meu Rodolph,
Puternicule! Te cunosc bine.
STRĂINUL:
Ghasta! Înhață acel duh rătăcitor,
Târăște-l în adâncul de dedesubt,
Ia-l iute, înainte de ivirea zorilor,
Du-l în temnițele morții!
Tu, ce-ai auzit morții fără urmă,
În mormântul ce putrezește trebuie să zaci,
Muritorule! Privește spre creștetul meu,
Muritorule! Muritorule! Trebuie să mori.
O cruce din flăcări vii strălucea acolo,
Aruncând lumină în jurul chipului său,
În timp ce părul său negru ca pana corbului și pleoştit
Flutura sălbatic în furtună.
Războinicul își ridică privirea în sus,
Privi crucea de foc,
Acolo sălășluiau groaza și uimirea,
Acolo sălășluia mânia veșnică a lui Dumnezeu.
Un fior străbătu trupul războinicului,
Mai rece decât suflarea nopții,
Mai rece decât roua serii,
După ce ceasul amurgului a trecut.
Tunetul zguduie cerul vast,
Zguduie sânul pustietății,
„Muritorule! Muritorule! Trebuie să mori” –
Războinicul se prăbuși, cuprins de spasmele morții.
vezi mai multe poezii de: Percy Bysshe Shelley
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.