DE MICHING MALLECHO, Esq.
E o petrecere-ntr-un salon,
Înghesuiți cum pe pământ stăteau grămadă,
Unii sorbind punc, alții ceai;
Dar, după cum le vezi pe chipuri,
Toți muți și toți — osândiți!
Peter Bell, de W. Wordsworth.
Ofelia. — Ce-nseamnă asta, milord?
Hamlet. — Ei bine, asta-i Miching Mallecho; înseamnă uneltire.
~Shakespeare.
PROLOG
Peter Bell — unu, doi și trei —
Prin lume rătăcesc mereu. —
Întâi, Peter cel dinainte de naștere,
Înfășurat în veșminte de același calapod,
În haina predestinată de multă vreme,
Îmbrăcat în care urma să-și parcurgă drumul
Al doilea Peter; a cărui ambiție
E să lege propoziția,
Ca medie între două extreme —
(Asta a învățat din temele lui Aldric)
Apărând de vina schismei
Silogismul ortodox;
Primul Peter — cel care era
Precum umbra în oglindă
A celui de-al doilea, încă necoopt,
Antitipul său substanțial. —
Apoi a venit Peter Bell al Doilea,
Care de-acum trebuie socotit
Trupul unui suflet dublu,
Și acea parte a întregului
Fără de care restul ar părea
Capetele unui vis frânt. —
Iar al Treilea e cel care a fost
Silit să treacă peste mormânt
De cealaltă parte, care e —
Du-te și încearcă altfel — exact ca asta.
Peter Bell cel dintâi era Peter
Mai mulțumit de sine, mai blând, mai domol, mai îngrijit,
Precum sufletul înainte de a fi
Născut din acea lume în aceasta.
Următorul Peter Bell era cel
Predestinat, ca mine și ca tine,
Binelui sau răului, după cum soarta-i hărăzea;
Al lui a fost destinul mai aspru —
Căci era un țăran rău
Și un olar poligam. Iar ultimul e Peter Bell,
Osândit de când strămoșii au căzut în păcat,
Osândit pe vecie în Iad –
Cu siguranță, pe deplin o merită!
PARTEA ÎNTÂI
MOARTEA
Și Peter Bell, după ce fusese
Încălzit de focul iadului proaspăt adus,
Deveni serios – după straie și înfățișare
Se vedea limpede, fără ezitare,
Că Peter se schimbase cu totul.
Ochii îi priveau în sus, gura îi cobora în jos;
Accentul îi căpătă un ton nazal;
Își ungea părul; se putea auzi
Harul Domnului în orice cuvânt
Pe care Peter îl rostea sau îl cânta.
Dar Peter îmbătrâni și făcu
O boală pe care niciun doctor n-o putea descifra;
Chinurile aproape că-l dădură în mintea de pe urmă; –
Unii spuneau că-i o febră cumplită –
Alții jurau că-i vorba de pietre la rinichi.
Atunci veniră la el prietenii săi cucernici
Și, prin predici lungi și stăruitoare,
Îl convinseră pe bolnav că, fără
Cea mai mică urmă de îndoială,
Era predestinat osândei veșnice.
Ei ziseră: „Numele tău e Peter Bell;
Pielea-ți are nuanța sulfului;
Viu ori mort – fie bolnav, fie bine –
Unul a fost creat să rimeze cu iadul;
Celălalt, cred, rimează cu tine.”
Atunci Peter scoase un țipăt cumplit! –
Îngrijitoarea, care cu o fiertură
Urca scările – pe cât îi îngăduia
Bătrânețea picioarelor – căzu
Și și le rupse pe amândouă – căderea fu crudă.
Pastorul sări pe fereastră
În lacul Windermere –
Și mulți țipari – deși nu pricepea
Rațiunea divină din spatele faptei – continuară
Să-i roadă rinichii vreme de jumătate de an.
Iar ceilalți năvăliră prin ușă,
Împiedicându-se unii de alții,
Și își spărseră craniile. – Pe podea
Ședea, între timp, Peter Bell și înjura,
Blestemându-și tatăl și mama;
Și delira despre Dumnezeu, păcat și moarte,
Blasfemind ca un necredincios;
Și spunea că, încleștându-și dinții,
Va apuca pământul de dedesubt
Și-l va târî cu sine în iad.
În timp ce vorbea, îl cuprinse un spasm
Ce-i smulse dinții încleștați;
Ca unul ce vede o nălucă stranie,
Zăcea – o prăpastie tăcută se căscă
Între maxilarul de sus și cel de jos.
Și moartea gălbuie îi acoperea chipul;
Iar un zâmbet fix, lipsit de omenie,
Trăda – după cum înțeleg eu lucrurile –
Faptul că plecase spre locul nepotrivit: –
Toate acestea le-am auzit de la bătrână.
Atunci coborî de pe Langdale Pike
Un nor, cu fulgere, vânt și grindină;
Mătură munții asemenea
Unui ocean – și-l auzii izbindu-se
De pădurile și stâncile văii Grasmere.
Și văzui furtuna neagră venind
Tot mai aproape, minut după minut;
Tunetul ei amuți vuietul cascadelor;
Cu șuierat, bubuit și un zumzet sinistru,
Se apropia de parcă Diavolul ar fi fost în ea. Diavolul își băgase coada: îl cumpărase
Pe Peter cu o jumătate de coroană; și când
Furtuna ce-l purtase a pierit, nimic
Din ce-n casă furtuna prinsese
Nu s-a mai văzut vreodată.
Vecinii curioși au venit a doua zi –
Au găsit totul dispărut de pe țărm:
Biblia, din care obișnuia să se roage,
Zăcea pe jumătate arsă sub un coteț;
Sticlă spartă – și nimic mai mult!
PARTEA A DOUA
DIAVOLUL
Diavolul, pot spune cu certitudine,
N-are nici copită, nici coadă, nici ac;
Și nici nu e, cum jură unii înțelepți,
Un duh, nici aici, nici acolo,
În nimic – și totuși în toate.
El este – ceea ce suntem noi; căci uneori
Diavolul e un gentilom;
Alteori, un bard ce schimbă rime
Pe vin; un om de stat ce urzește crime;
Un escroc, trăind cum poate;
Un hoț, ce vine în timpul nopții,
Cu cizme întregi și pantaloni de plasă,
Ca cineva pe care n-ar fi bine
Să-l pomenești – sau ca bietul om
Căruia îi fură nouă linguri de argint.
Dar în acest caz părea
Un negustor de haine din Wapping,
Cu chip îngâmfat și ochi sever,
Ciulea urechea și privea de jur-împrejur
Până când îl vedea pe Peter mort sau ațipit.
Purta o manta groasă de călătorie
(Căci făcea parte din tagma vizitiilor)
În care își înfășura trupul
Împotriva furtunii prin care trecea,
De teama reumatismului.
A chemat spiritul afară din trupul neînsuflețit;—
Semăna izbitor cu Peter,—
Doar vocea îi era hăulită și răgușită—
Avea, desigur, un aer cam ciudat—
Și veșmântul îi era ceva mai îngrijit.
Diavolul nu-i știa numele și soarta;
Peter nu știa că el e Bell:
Fiecare avea un șir de gânduri la suprafață,
Ce făcea totul să pară altfel decât era;
Adaptându-se de minune împrejurărilor.
Peter credea că are părinți dragi,
Frați, surori, veri, tovarăși,
În mlaștinile din Lincolnshire;
Poate i-ar fi găsit acolo
Dacă s-ar fi dus și și-ar fi arătat cu îndrăzneală
Chipul solemn în propriul sat;
Unde, pe când era băiat, își amintea adesea
Cum sărea gardurile livezilor ca să fure
Roadele muncii vecinului său,
Cu o mândrie și o bucurie uimitoare.
Iar Diavolul credea că a făcut,
În mijlocul mizeriei și al haosului
Unui război nedrept, tocmai
O avere dintr-o afacere profitabilă:
Furnizarea de rații proaste soldaților—
Lumea e plină de iluzii ciudate—
Că plănuise un conac
Într-o piață precum Grosvenor Square,
Că imita moda și
Că venise acum în Westmoreland
Ca să vadă ce era romantic pe-acolo.
Și toate acestea, deși pur imaginare,—
Gata să dispară la o simplă suflare,—
Nu constituiau o stare mai puțin reală
Decât pacea pe care nu o putea simți,
Ori grija pe care nu o putea alunga. După o scurtă discuție,
Diavolul îi spuse lui Peter că, dacă ar vrea,
L-ar putea introduce în lumea modei
Oferindu-i un post
În slujba sa — și haine noi.
Iar Peter se înclină, tare mulțumit și mândru,
Și, după ce așteptă câteva zile
Pentru o livrea nouă — galben murdar
Cu revere negre — bietul om
Fu dus în goană spre Iad în trăsura Diavolului.
vezi mai multe poezii de: Percy Bysshe Shelley
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.