I.
Soarele-i cald, senin e cerul,
Valuri dansează, vii și strălucind,
Insule-albastre, munți cu neaua-n plete
Poartă-a amiezii purpură, un văl blând;
Suflarea-i ușoară, a gliei reavăn-suflu,
În jurul mugurilor încă strânși;
Ca voci unite-ntr-o singură bucurie,
Vânturi, păsări și valuri, toate-s blânde,
Chiar și glasul orașului e blând, ca al Singurătății.
II.
Văd fundul mării, neatins de pași,
Cu alge verzi și purpurii presărat;
Văd valurile izbind țărmul,
Ca o lumină-n ploi de stele risipită;
Șed singur pe nisip —
Sclipirea mării în ceasul amiezii
Mă-nconjoară, și un sunet
Se naște din mișcarea ei ritmică —
Ce dulce-ar fi, de-ar împărtăși vreo inimă trăirea mea!
III.
Vai! N-am nici speranță, nici sănătate,
Nici pace-n suflet, nici liniște-n jur,
Nici acea mulțumire, mai presus de bogății,
Pe care înțeleptul o găsește-n meditație,
Pășind încununat de o slavă lăuntrică —
Nici faimă, nici putere, nici iubire, nici răgaz;
Văd alți oameni înconjurați de toate acestea —
Trăiesc zâmbind și numesc viața o plăcere; —
Mie însă, soarta mi-a hărăzit o altă măsură.
IV.
Dar acum, chiar și deznădejdea e blândă,
La fel ca vânturile și apele;
M-aș putea întinde, ca un copil ostenit,
Și aș plânge, lăsând în urmă viața plină de griji
Pe care am dus-o și încă trebuie s-o duc,
Până când moartea, ca un somn, s-ar furișa spre mine,
Și aș simți, în aerul cald,
Cum mi se răcește obrazul, și-aș auzi marea
Suflând peste mintea mea muribundă ultima ei monotonie.
V.
Unii ar putea deplânge răceala mea,
Așa cum eu o voi face, când va trece această zi frumoasă,
Pe care inima mea pierdută — îmbătrânită prea devreme —
O jignește cu acest geamăt nepotrivit; Ar putea să deplângă — căci sunt unul
Pe care oamenii nu-l iubesc — și totuși să regrete,
Spre deosebire de această zi care, atunci când soarele
Va apune peste slava ei nepătată,
Va stărui — deși trăită — precum bucuria în amintire.
vezi mai multe poezii de: Percy Bysshe Shelley
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.