Era o după−amiază, spre sfârșitul
Lui iunie, de-a pururi însoritul,
Când vântul strânge argintii nori
În cete mari, de munți rătăciri
Și când, în urma lor, ca veșnicia
Se-ntinde, feciorelnică, tăria.
Se bucura tot ce trăia sub soare –
Și râul, și mănoasele ogoare.
Și trestia, și salcia pletoasă,
Și arborii înalți, cu frunză deasă.
Era o iarnă grea, când fără viață
Sunt paserile-n codri, când înghiață
Și peștii-n ape, când sub ghețuri iazul,
Cu mâl afund, își simte rece-obrazul,
Ca un pământ pietros – iar bogtașii
Se strâng lângă cămin, cu copilașii,
Și tot li-e frig. Dar vai de-acei moșnegi
Flămânzi și goi, ca niște câini pribegi!
1820
(postumă)
Traducere Petre Solomon
vezi mai multe poezii de: Percy Bysshe Shelley
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.