Lui Anghel Dumbrăveanu
I
Lanţurile cu inele subţiri
întorceau pe scripeţi timpul;
se întorceau pe scripeţi
asemeni zăpezii
pe osia vântului
Greutăţile coborau
în umbra leagănului
prin duhul oglinzii;
urcau ca o pereche
de corbi sătui.
II
O mâna îi cobora greutăţile
(mâna
care rotunjeşte pântecul femeilor
şi împarte anotimpurilor culori
să nu se încurce între ele);
alta se ridică încet:
mâna întotdeauna grăbită
să pună casei acoperiş,
să arunce seminţe peste gurile pământului;
mâna care într-o zi ostenind
a-ncemenit ca o pasăre
căzută pe apă.
III
Ceas lipit pe perete -
masca de clovn
în nunta anilor...
Ochii săi orbi au văzut
flacăra trupurilor înlănţuite în pat,
obraji cocliţi de lacrimi, monede
cu efigii semeţe de regi
numărate în palma tremurătoare;
ochii săi orbi i-au văzut
pe cei adunaţi la masă
cu fân în păr, după cosit,
cu făina toamnei pe umeri,
cu haine pătate de sângele
mieilor spintecaţi în şoproane.
...Au văzut zăbranic
întins pe oglindă.
IV
Iernile erau duşmănoase...
Triste erau poveştile
despre inima mortului
străpunsă c-un ac lung
să nu mai moară vitele.
Beţivul satului
visând bătălii la Piave
îngheţa adormit în zăpadă.
Pisica venea din pod
răsturnând ceva pe scară
şi talgerul ceasului
întretăia respiraţiile, clatină
odaia, îngustă în el.
V
Arătătoarele
mergeau înainte, leagănul
a fost coborât din pod; copiii
au făcut primii lor paşi,
au privit spre lume miraţi,
şi lumea era un ou de cristal
cu gălbenuş de miere,
au învăţat să socotească
pe alune şi degete,
să înveţe cele zece porunci,
să salte sacii pe umeri,
să verse pe câmp sudoare de sânge,
şi au plecat şi ei
fără să mai închidă poarta -
timpul i-a acoperit cu flori,
i-a acoperit
cu răsuflarea caldă a vitelor,
cu sfânta zăpadă
a câmpului şi a pădurilor
uitându-i treptat.
VI
Arătătoarele
mergeau înainte - sigur
şi fără întoarcere: ca păsările
ce pleacă ştiind
că vântul iernii
goneşte din umbră
tauri aerieni
cu răsuflări -
de flăcări albe.
Alte clarinete cântau la botez
alţi miri se priveau în oglindă,
alte bocitoare cădeau pe morminte.
VII
Dousprezece semne
arătate de la partea inimii,
revenind la partea inimii.
Douăsprezece strigăte
în alaiul nopţii. Şi unul
ca Iuda
dând sărutul pierzaniei.
VIII
Dacă arătătoarele
s-ar întoarce îndărăt
scripetii s-ar rupe
la capătul începutului,
lanţurile cu inele subţiri
ar spune
despre cei plecaţi în lume
să asude şi să plângă
pierind fără urme.
Ar spune despre locomotiva
cu clopotul şi fumul coşului lung
venind spre oameni
ca un adevărat antihrist;
ar spune despre inundaţii şi seceta;
ar spune despre nunţi
purtate pe furtuna tarafelor;
ar spune despre serile
când familia adunată la masă
vorbea cu glas tremurat
despre o nouă ipotecă;
ar spune despre o zi senină
când zeppelinul a trecut peste sat
şi lumea s-a speriat
crezând că vine război;
ar spune...
ar spune...
ar spune...
IX
Ceas pictat cu trandafiri şi arhangheli,
ceas de lemn
acoperit cu praf...
Cuib al şoarecilor
în sânul timpului
ce lunecase prin tine
nepăsător...
Jucărie pentru copii...
Carii lucrează în tine
şi ucid,
ucid şi mănâncă
gloria ta de martor
al trecerii
atâtor destine.
vezi mai multe poezii de: Petre Stoica
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.