Vântul
obligă pomii să mă salute:
îi apleacă respectuos, le ridică
pălăria de frunze.
Îmi resfiră pe umeri polen-
și iată-mă deodată
comandant al câmpiei!
Îmi pune pinteni de paie,
galoane de ghindă,
coboară cu brațele deschise,
mă poartă lin
în nevăzutul său zeppelin.
Vântul, prietenul bun.
vezi mai multe poezii de: Petre Stoica
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.