Plutesc, prin gând, ca-ntre vecii de apă:
Deasupra cerul gol şi legământul
De-a nu lăsa uitat aşezământul
Schimbat pe-un vis ce dă ca să înceapă;
În jos - abia întrezărit - pământul,
Și pe pământ o umbră care sapă
Fără să știe că săpând se-ngroapă,
C-așa îi e sortit deznodământul.
Cu-atâtea amintiri desperecheate,
Ce bat insidioase din aripe,
Îmi pare zborul o eternitate
Ce-abia începe să se înfiripe,
Nu înmulțit prin sciziparitate,
Ci din lumina fiecărei clipe…
vezi mai multe poezii de: Adrian Erbiceanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Frumoasă. Îmi place !
mirimirela
joi, 16 iulie 2015
Imi place in mod deosebit aceasta poezie !
"ce dă ca să înceapă" ...ar suna altfel ''stă'' in loc de ''dă''?...
Cu stima!
Adina Speranta
joi, 16 iulie 2015
Frumos... totul.
mihai
joi, 16 iulie 2015
no comment!imi place prea mult!
r.mirel
joi, 16 iulie 2015
Iar ai scris frumos, felicitari.
dorin
joi, 16 iulie 2015