Timpul se risipește în clipe
ce curg peste om ca binecuvântare ori hău
și se adună în trăiri
ca o pată de ruj pe o cămașă albă
ce vrei cu tot dinadinsul să o scoți
dar visezi să-ți rămână pe piele veșnic de s-ar putea.
Ascundem timid bucați din ce a fost
pe după niște neuroni nebăgati în seamă
ca să le avem la îndemână când ne vor durea anii pana la lacrimi
și doar amintirile ne vor fi anestezic si drog
în agonie.
Ținem cu mâinile strâns în cutele memoriei
minutele ce miros a rai si a flori de portocal
ca senzația de rătăcire transparentă
să nu aibă puterea de a ne arata
haosul tăios al lumii care ne dizolvă
și întunericul hidos din lipsa iubirii
că nu știu dacă noi vom mai găsi putere
să nu rupem jurământul pur de chilimbar
făcut într-o zi cu soare.
Să nu pleci
mai stai o clipă, o vreme
o primăvară, o toamnă
timpul unui sărut de miere neculeasă
timpul unei lacrimi sărate gri
și cand îți vor curge în palmă secundele
ce nu au încărunțit încă
poate îți vei aminti cât de frumoși suntem
când luptăm unul lângă celălalt
nu unul împotriva celuilalt.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.