Adio, pică frunza...și rândunelele au plecat...
Dar Toamna, ca o doamnă, doar una a lăsat
Singură pe-un ram in amurg de seară,
Ca soarta - un bătrân, pe banca de la țară...
Silueta ternă-a serii toropește geana fină
și sub zări împădurite se desparte de lumină;
Noaptea potopește lumea peste crestele pietroase;
Luna ban de-argint revarsă peste codri de poveste,
Și cade-n fiecare zi câte o lacrimă de ceară
Din crengi maro și pământii, ce se răcesc și-ncep să doară…
Se scurge ceara înghețată către pământul împietrit,
Acoperit cu mare grijă de un covor îngălbenit.
fantasme ancestrale mă bântuie-n ocult
când viscolele toate scrâşnesc acut în farduri
şi caii de zăpadă mă poartă spre demult
când luna mai cădea în săbii printre arbori
Prin lumea care trece ostilă şi grăbită
Şi unde nebunia e pe deplin trăită
Te caut cu privirea, îţi caut ochii mari
Iubite, acum să vii și-n față să-mi apari.
Împărtăşeşte-ne opinia ta:
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Comentarii:
Salutări!
Hrăniți cuvintele cu jar și le potcoviți!
scrieți!
*Nu mai am replici(poate ceea cu broasca?),
sic ran e cir up
*Viva traducerea robotică!
narcispurice
marți, 24 noiembrie 2020