Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CDXXXI

Din pântecul haosului omul s-a născut,
Cu focul în mână și sufletul căzut.
Crede că-i zeu, dar e doar un blestem,
Ce-și sapă mormântul cu fiecare sistem.

Te caut.
Te pierd și te regăsesc
într-o formă necunoscută
a luminii

Ce foşnet sec e în grãdinile îmbãtrânite!
O frenezie a unirii i-a cuprins pe fiecare
Nu mai distingi de-i vânãtã, urzicã sau e floare,
Aceeaşi mascã verde pe chipuri adormite.

Spre stânga cu ochii beți și întotdeauna pe strada lui Cuza.
Ce număr o fi?
Probabil șapte sute șaptesprezece mii o sută treisprezece.
La sunetul de tobă îmi tresare inima de extaz

Închiderea ușoară a pleoapelor,
Undele gândurilor pe suprafața apelor,
Desface brațele dorinței de zbor
După care dureros de tare mi- e dor.

Cum îți ierți inima, când bate în tăcere,
Când nu găsește drum, nici rost, nici mângâiere?
Când poartă înapoi regrete fără nume
Și vrea să fugă-n vis, departe de lume?

Să știu că pot e cel mai bun lucru ce mi s-a întâmplat  în  viață
sau poate alta doilea
primul a fost să cunosc iubirea
aceea iubire despre care scriu poeții

O simplă, mică întâlnire
Și doar o singură privire,
Mi-a trebuit să te cunosc,
Să-ți spun că totul are rost.