Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CLXX

Ce visăm cand suntem mici
Si alergam pe langa bunici ?
Ce visăm cand suntem mari
Si ne credem mesteri faurari ?

mi-am răstihnit sufletul
pe crucea păcatului
de-a fi jignit
pe cea ce mi-a dat viață

Te-ating pe cuvântul ce arde în flaut,
În tine alerg şi-n iarnă te caut,
Pe suflu depun frământarea-mi, de gheaţă
Ca fulgul de nea să prindă iar viaţă.

Aerul pe care-l respir
s-a îndrăgostit și el de tine.
Când treci aproape perfect
pe lângă mine

Mă apucă iar tristețea
Când îmi amintesc finețea
Atingerii de dimineață
Ce-mi pare-acum din altă viață

Căci ura mi-e nemuritoare
Eu unul, vă urăsc pe toți
Pe noi, pe voi, pe ei, pe ele
Cu toții fiind o ceată de netoți!

De-aș avea la ceruri ușă
Să-i revăd pe-ai mei, ce-au fost
Căci de dor inima-i pusă
La chinuri cum n-au mai fost.

De ceva vreme nu mai simt nimic..
În viața mea sunt propriul inamic
Cei din jur îmi vorbesc cu dispreț
Pe suflet nimeni nu mai pune preț.

Și visurile costă,
Dar tre' să ai răbdare,
Omul se naște gol
Și tot așa și moare.

Adaugă la ploaia rece,deasă,
Un pom și-o îngrijită casă,
Adaugă la fulgii mari de nea
O sanie și-un cal pe cap c-o stea...

Iarna mea.

Pe cărări acoperite de strălucitoarea nea,
lângā bradul care creşte pe colină, spre înalt,

Finalul introspectiei

Alunec in abisul conștiinței mele ,
Predănd la porțile-i , în drumul catre adevar , uitarea

Nimic mai milostiv decât lauda Domnului
de teama greșelii devenită păcat
ce-mi scormone sufletul
cu sulițe de sticlă,

Cum spulberau armatele de gânduri
cărările celui rămas pe drumuri!
Cu trupul obosit, spre nicăieri
abia mergea, părea plecat de ieri.

Este o pasăre care își ia zborul spre lumină.
O flacără a speranței,
Care ne aduce fericire.
Obstacolele ei sunt

CÂTE VORBE!

Câte vorbe auzim,
noi în viața noastră,

ARCUL VIEȚII
autor Nicolae Nistor
Ploaie de toamnă, rostogoliri de castane,
printre frunze părăsite, curg pe caldarâm