Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CXCI

Am fost miri pe-altar de astre, înfiați de nopți flămânde
Ce ne devorau iubirea în foc alb de zei cernut,
Am fost marea, am fost briza, am fost bărci plutind pe unde,
Am fost țărmuri, am fost valuri ce puneau pe trup sărut.

E parcă
O barcă
La mal
De cristal

Tãcerea mea e un stâlp care-a prins rãdãcini în cer.
Privirea ta albastrã s-a-ncolãcit pe el
ca şarpele
şi tot se-nalţã, se-nalţã,

Ieri au emigrat spre tine trei crenguțe de măslin
să adoarmă-n palma lunii insomniile și teama
și când zorii navighează peste cerul opalin
scoarța lutului uscată să își estompeze drama.

Și Eminescu trăiește în noi...
De viața e cu soare sau cu ploi,
Tânjește inima la plopii- nalți
Și flori albastre ai vrea să încalți!

Când vântul prinde aripi, călătorind hoinar,
iar sufletul tânjeşte spre cer senin, albastru,
petale roz de floare se-aştern imaginar,
plătind a lor cădere în argintat piastru.

a fost un timp când Bucureștii
seduși de firavul cizmar
păreau secați intern de bestii
ce sânge sorb involuntar

Mi-as dori la carma tarii,
Presedinte din popor
Sa fie si om sarac,
Dar cu Romania-n suflet,

Prin verdele crud de la-nceputuri
Se scaldă irizante aripi de fluturi
Iar prin fereastra deschisă spre soare
Adie mireasma-nfloririi necuprinsă-n visare.

Secunda aceea nefastă în care ți-am întâlnit
Neliniștea, s-a spart
Și am rămas, eu pe puntea îngustă de timp,
Tu pe celălalt mal.

Doua tate mult distrate,
Se imping de pe la spate
Ca incepe sa discute
Marele al lor Abate.