Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CXXIV

Sunt un vis umblător,ca un bac
Plutind dinspre-o coastă a nopții
Către-o coastă de zi,cu cerdac
Ridicat pe movila vieții,

Se-aprind steluţe-n satul meu
E linişte.. e seară..
Iar mama îmi spune mereu
De Pruncul dat de Dumnezeu

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat

Grăisc în mine cuvintele tăcerii asurzitoare.
Cuvintele eternei treceri şi prefaceri a lumii.

Betesugul trupului, l-am strâns în suflet,

Știi cum se joacă vântul cu fulgii mici de nea?
Cum tatăl își aruncă copilul, a lui stea,
Spre cer ca să-l audă cum râde-n fericire
Că zboară și-apoi cade în brațe cu iubire....

Șoptește-mi comori
Și inima mea
Va fi oceanul tău de lumină,

Se ascunde-n depărtare
Timpul ce-a fugit din noi,
Ne plimbăm prin supărare,
Înainte, înapoi...

Însă iarăși ne rătăcim
între ridicol și sublim

Costel Zăgan, Distihuri rebele

De unde-atata ura atotmistuitoare
care ne schimba viata in chinuri si cosmare?
Din ce greseli a noastre ne pedepsim mai rau,
de unde-atata forta de a invinge-n greu?

Un câine la-nceput de înserare
Stă la geamul Domnului cel mare.
Stă și plânge fără lacrimi și tăcut,
Își șoptește rugăciunea mut.

Nu e vremea să-ţi întorci faţa
dacă cineva te-a lovit cu palma
alungându-şi mânia,
pofta de răzbunare

Mamă, te caut în alt anotimp
unde a înflorit dorul-floare
udat de o lacrimă ruginie...
Tăcerea-i strigăt de cocor,

am încercat să vorbesc cu el
atâta tăcere de piatră
prea frig să ating
urmele lăsate