Ești doar o frunză neajutorată
Purtată prin curenții unui râu,
Lovită, zdrențuită, resemnată,
Târâtă în al valului desfrâu.
Tânjești, privind spre mal, spre acalmie,
Să ieși întreagă din acest tumult,
Să intri-n lumea ta, să fii iar vie,
De s-ar putea, cum ai mai fost demult.
Când ai căzut, în vântul cel de toamnă,
Lovindu-te de ramurile reci,
Ai ascultat doar gândul ce te-ndeamnă
Să te salvezi cumva, chiar de-ai să treci
Din lumea ta, în alta, ce nu-nsemnă
Nimic, dar tu ai hotărât să pleci.
Te-ai dus, rostogolindu-te, în lume,
Privind întâi cu teamă împrejur,
Ți-ai potrivit cuvintele antume
În solul nou, mai umed, mai obscur.
A fost o amânare, o himeră,
Acea alunecare pe poteci;
Tu nu erai o aventurieră,
Dar ai murit atunci. Acum doar treci
Din vol. "Gândul pierdut"
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.