Și mă gândesc la tot ce-a fost și este,
Ce e vis, ce e aievea, ce-i poveste
Mă uit cum se cerne-n aer însăși viața
Și brazii-s Dumnezeu răzându-și mustața.
Cum prin hărți de timp ni se-mpletesc șosele
Am zis să-mi scriu în suflet ceva pagini cu ele
Și-ntro geografie cu soacre fel de fel
O dat-am luat tramvaiul și m-am pierdut în el,
Iar când am deschis ochii, ah, ce primăvară!
Un licurici râdea cu-n preot de la țară
Și pietrele se preschimbau în grămezi de stele
De săreau copiii din iarbă pân' la ele,
Și, pe un papirus mai bătrân ca lumea
Pe care însăși luna l-a uitat în drum, ea
Scrisese o poveste fără ca să știe
Din negura nopții, seacă și pustie,
Dar a venit roua, și nu se mai cunoaște
Pe papirus acum se-aud urme de broaște
Și tot așa se-ngână, ecou după ecou,
Un amurg mereu, un răsărit din nou.
vezi mai multe poezii de: Corina Ilief