Motto: Când înjuri cu convingerea că merită să fii auzit, e semn că ai renunțat la diplomație, nu și la dramă
Nu-l cunoșteam.
L-am văzut într-o după-amiază de septembrie,
într-o cafenea.
Îmi părea familiar și străin totodată.
Punea două pliculețe de zahăr într-un cappuccino ieftin,
agita nervos lingurița
și felul acela de neliniște
m-a dus cu gândul la sfârșitul lumii.
Cam așa ne-am grăbi, cred, dacă ar fi sfârșitul...
Purta o jachetă ponosită din piele,
cu fermoarul stricat.
Ochii lui, înroșiți, nu-și ridicau privirea spre o țintă,
dar a încercat,
cu o bolboroseală de om preocupat,
să afle de la ospătăriță dacă au wi-fi.
Între sarcasmul tăcerii și clinchetul linguriței,
brava cu o înjurătură umedă.
Înjura ca un om care vorbește prea tare
într-un autobuz.
De ce?
Habar n-am.
Mai înainte mulțumise,
cu o doză mică de servilism,
pentru surplusul de zahăr.
Insistentă, ospătărița...
Poate credea că n-are bani să plătească
și rămăsese cu mâna întinsă
după plata anticipată.
Iar el, el înjura.
De sfârșitul lumii înjura.
Cine să-l creadă?
Cine să-l priceapă?
Proiecta imaginea unui bărbat
care vinde spade pe OLX,
dar gătește, cu șorțuleț de dantelă,
rețete dulci de gogoși.
O prezență-absență
demnă de fotografiat pe furiș.
Prea singur
pentru sfârșitul lumii.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.