Predealul, văpaie a verii,
visează cu ochii deschiși
în brațele vântului.
"Râzi pentru mine", îi spun,
iar soarele, ca un copil răsfățat,
răstoarnă o claie de umbre
pe umerii înălțați ai pădurii
și se joacă cu sclipiri melancolice
pe verdele bradului.
Aud glasul de taină al unui râu,
care-mi răspunde cu însingurarea lui radioasă.
Cuptor și răcoare,
liniști și cântec împins spre înalt,
miros minunat de sălbăticie
pe fața dulce a florii...
Muntele respiră, aproape viu,
sub invazia de albastru a cerului,
cu toate foșnirile rămurișului,
cu toată revărsarea stâncoasă.
Strălucește ca o icoană
misterul noii dimineți,
rescrise cu slova unei legende.
Aș putea fi vânătorul acestor clipe,
suprapuse pe fiecare ceas de lumină...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.