"Privighetoarea"
Adăugat de: th3mirr0r

Privighetoarea

"

— Ce ai, nene Iorgule? Parcă ai fi supărat.

— E!…

— Ba nu zău, ți s-a întâmplat ceva?

— Mi s-a întâmplat o ticăloșie… Nici nu știu cum să-ți spui… Stiți că prin fundul curții mele trece iazul morilor. Când n-am ce face, dau cu undița la pește. Am acolo, în stânga scării (c-am făcut o scară pentru scăldat), o adâncatură, în care arunc în toate serile câte o bucată de mămăligă ori câte un pumn de grâu fiert: nadă la pește… Și uneori, când e apa merie, mai ales acuma primăvara, se dă bine și prinz… nu cine știe ce pești mari, dar în sfârșit: cleni, mrene… Am prins de multe ori și mai măricei — așa, cât un cuțit de masă obișnuit… Tu nu ești pescar; n-ai dat cu undița niciodată… E păcat…

La mine, acolo, e frumos de tot: o umbră deasă și răcoroasă, și apa aia care curge lin printre sălcii pletoase… Să vii o dată să vezi… Acum, eu am undițe sistematice, de se strâng, se fac baston; dar aici în iaz nu le întrebuințez, că prea sunt lungi… Iau câte o nuia de alun, îi pun ață, plumb și cârlig, și gata; iar când plec de acolo, înfășor ața pe nuia și o bag într-un tufiș de răchită.

În tufișurile astea și în sălciile de pe marginea iazului vin privighetori și cântă toată noaptea… Foarte de multe ori, când stau liniștit la pescuit, vin săracele până lângă mine, aproape de tot, să le prinzi cu mâna, parcă ar fi oarbe: umblă după ouă de furnici și după râme… Ce e azi? Joi. Alaltăseară, marți, a venit pe la noi căpitanul Delescu cu nevastă-sa și am stat cu toții în pridvor să le ascultăm.

Nu cânta una, cântau zece, cincisprezece; răsuna tot zăvoiul… Și cum era o lună ca ziua și mirosea liliacul… am petrecut o seară… să-l întrebi pe el… Mai ales una, chiar în grădină la mine, într-o salcie pletoasă, cânta…

Doamne,Dumnezeule!… De cate ori începea, făcea într-un fel nou. Încă Victorița, nevasta căpitanului, luase un condei să însemne cu vorbe toate felurile de sunete pe care le scotea.

Uneori făcea: fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!…

iar când isprăvea într-o cascadă de triluri, zău dacă nu-ți venea s-o aplauzi ca pe-o primadonă… Și din crină îi răspundeau altele și altele…

Frumoasă seară am petrecut, n-am s-o uit niciodată! Și ne întrebam cu toții, dacă o fi adevărat că toate viețuitoarele de pe pământ se trag dintr-o tulpină și că s-au deosebit unele de altele numai silite de împrejurările deosebite prin care au trecut — ce fel de împrejurări au fost alea, care au putut sili privighetoarea să ajungă să cînte așa, iar cârsteiul bunăoară să hârăie, ca un ceasornic de buzunar cand îl întorci? Mare taină! E!… Pe la douăsprezece ne-au plecat musafirii, iar nevasta căpitanului, după ce ne-a zis nouă “Bună-seara”, a făcut bezele înspre salcia pletoasă, strigând: “La revedere, puică, pe mâne seară!”

Și au venit și aseară; dar în salcie nu mai cânta privighetoarea…

Se auzea în zăvoi, dincolo peste iaz, o mulțime; aici însă nu… Ne gândeam că poate și-a găsit soția și s-o fi dus după ea în zăvoi; și ne sileam s-o recunoaștem de pe cântec; dar, ori că era prea departe și nu puteam deosebi toate sunetele, ori că nu cânta toate la fel; dar lucru hotărât, lipsea un sunet; n-n-auzeam pe niciuna făcând: clings!

Nu-l auzeam și să vezi de ce… Azi-dimineață, neavând treabă, mă cobor la gârlă. Lăsasem în ajun undița acolo într-un tufiș… O caut: nimic. Zic: să știi că mi-a furat-o cineva. Când mă uit mai bine, o văz mai departe pe jos. Dau s-o ridic: ața deșirată de pe băț și încurcată în răchită. Mă iau după fir și ce să văz? Parcă și acuma mi se sfâșie inima… Lăsasem râma în cârligul undiței; și biata privighetoare, umblând după demâncare, a înghițit cârligul!…

Sărăcuța! Cât trebuie să se fi zbătut, cât trebuie să se fi chinuit!… Acum stă moartă, cu aripioarele întinse, iar pe ochișorii ei, ca două mărgele negre, năpădiseră furnicile… Pre legea mea! Sunt așa întâmplări absurde care-ți tulbură mintea, îți zdruncină credința…

Auzi dumneata moartă: cu cârligul înfipt în gușulița aia, care scotea sunetele alea dumnezeiești! Auzi dumneata cum am răsplătit eu păsărica nevinovată, pentru că ne desfătase cu viersul ei!

Când mă gândesc, îmi vine nebunie; dar ce nebunie!… Ah! ochișorii ăia negri pe care năpădiseră furnicile!…"

© Ioan Alexandru Brătescu-Voinești