Balada cetăţii fără icoane - Radu Gyr
Adăugat de: Gerra Orivera

Din Urali spre Soare-Apune,

cum veneau încinşi cu piei,

parcã fumega din ei

duhnet de sãlbãticiune.



Blestemata Miazãnoapte

se zbârlea pe-obrajii sluţi,

şi pe cai mãrunţi şi iuţi –

foamea stepelor rãscoapte.



Viclenii rãsãritene

ascuţeau ca un tãiş

gândul galben şi pieziş

în ochi mici fãrã sprâncene.



Toatã arşiţa din puste

şi tot crivãţul turbat.

Numai ciumã şi bubat,

numai viscol de lãcuste.



Bãlţi de moarte sub copite,

scãri de leşuri sub hanger,

ciurde-mpiedecate-n fier,

robii ţãrii cotropite.



Geamătul cetãţii slabe

sub prãpãd şi sub mãcel.

Evul mormãi şi el

Ca un urs supus pe labe.



In biserici şi-n altare

caii ronţãiau ovãz –

câtã cruce-a stat în vãz

zãcea ţãndãri sub picioare;



cât Arhanghel în icoanã

luminând pe-un zid bãtrân –

pradã ghearei de pãgân,

pentru flãcara duşmanã ;



câtã Precistã-n vopsele,

câtã candelã-n ungher,

se fãcea spãrturi de cer,

sfãrâmat argint de stele.



Chipul Domnului pe uliţi,

dus în urlet şi ocãri,

încã surâdea iertãri,

sfâşiat în vârf de suliţi.



Şi cum tot gonea prigoana

prin cetate, pe sub bolţi,

crucea nu-şi gãsea vreun colţ,

vatra nu-şi pãstra icoana.



Temãtori de buturugã

şi de gâde fãrã greş

prunc, muiere sau unchieş

nu-ndrãzneau sã-nchine rugã.



Numai temniţele pline

din cetatea fãrã rugi,

fremãtau sub chei, sub drugi,

ca un zumzet de albine.



Jos, în beznele cu gratii,

ruga se fãcea suspin,

iar suspinul –frunţi de crin,

cãtre poarta Prea Curatei.



In zadar puneau la uşe

lanţ şi lacãt robilor –

plânsul nu avea zãvor,

ruga nu ştia cãtuşe.



Dar afar’, cetatea –nfrântã,

fãrã clopote şi sfinţi,

nu ştia cã-n nopţi fierbinţi

robii temniţelor cântã.



Şi-au trecut peste cetate

-bivoli sforãind pe nãri-

ani cu sânge pe spinãri

şi în coarne cu pãcate.



Pãrea ziua sãptãmânã,

luna an şi anul veac…

molimile fãrã leac

duceau foametea de mânã.



Prin clopotniţe-n ruinã

bufniţe şi lilieci.

Mocneau inimile-n teci,

sãbii roase de ruginã.





Tot mai copleşiţi creştinii

şi stãpânii tot mai crunţi.

Tot mai silnice pe frunţi

şi osândele şi spinii.



Se gãtea de drum lãstunul

pe-un cer dulce de gustar.

Târgoveţi cu pas amar

nu-şi zâmbeau din mers nici unul.



Uliţi vechi, medievale,

îi vedeau urcând încet.

Un burete de oţet –

gândul îmbibat de jale.



Era ceas de dimineaţã

de smarald şi de mãrgean.

Şi deodatã, într-un geam,

dimineaţa prinde faţã.



Nimeni nu bãgã de seama

cum, din aur şi topaz,

raza se fãcea obraz,

limpezimile –maramã.



Cerul deveni privire

şi lumina chip duios –

Maica Domnului Hristos

pe tulpina ei subţire.



In fereastra sclipitoare –

chipul Precistei bãlai,

rupt din fulgere de rai

şi din viscole de soare.



Şi cum strãlucea Fecioara,

nezãritã la-nceput,

ochii ei din geamul mut

luminarã ulicioara.



Douã tinere drumeţe

îi vãzurã chipul sfânt ;

şi-ntr-un ţipãt lung s-au frânt

cu minunea ei pe feţe.



In metanie –amândouã-

pãreau creangã de cais,

legãnându-se ca-n vis

de prea multã floare nouã.



Se-nclinau în rugãciune

ţânci, bãtrâni, bãrbaţi, femei.

Uliţa sorbea scântei

din fereastra cu minune.



De mulţi ani icoana spartã

nu lucise pe pereţi.

Ca din somnul altei vieţi

se scula cetatea moartã.



Deşteptaţi ca din morminte,

toţi nevolnicii de ieri

înviau îngenuncheri

strãlucirii Maicii Sfinte.



Se-mbulzea cetatea toatã

ca sã-nchine fruntea-n praf.

Parcã foşnet de seraf

plutea moale peste gloatã.



Pândele de pe creneluri –

semn şi tulnic de furtuni.

Alelei ! Creştini nebuni,

ştreang v-aşteaptã şi mãceluri.



Cnuturi de smintitã hoardã

peste rugile din drum.

Caste flãcãri fãrã fum

taina nu-nceta sã ardã.



Geamul spintecat de pietre –

pulbere şi licurici.

Cetele-n genunchi sub bici

nu urnirã cãtre vetre.



Beţi de slavã şi mistere

ochii lor privirã-n sus.

Maica Domnului Iisus

sta pe-un zid de giuvaere.



Scânteia în zid granitul,

ardea piatra de bazalt.

Era fruntea-azur înalt,

era zâmbet infinitul.



Strigãt sfânt de adorare.

Urlet de pãgân blestem.

Steaua de la Betleem

ziua fâlfâia pe zare.



Gloata tot bãtea metanii

când în zid bãteau berbeci ;

sub divinul chip de veci

sângerarã bolovanii.



Murul se surpa cu vaier,

spart în chiotul barbar.

Ochi smeriţi cãtarã iar :

Maica fulgera în aer.



Peste freamãtul mulţimii,

într-un cearcãn de safir,

Ea lucea ca un potir

şi zâmbea ca heruvimii.



Peste haita ticăloasã,

spumegând uimită-n loc,

Ea-ndulcea cerescul foc

pe-un obraz de chiparoasã.



Aerul în vâlvãtaie

barda cum sã-l surpe-n glod ?

Taina, sus, peste norod,

Ce hanger putea s-o taie ?



Sfânta lin urca în spaţiu

pe-un chilim de aurori.

Ca un vuiet de vâltori,

jos, vuiau îngenunchiaţii.



Din vecii de ne’nceputuri

aripi verzi dãdeau ocol..

Ingheţa hangeru-n gol,

gheara degera pe cnuturi.



Limba împietrea nãucã

cu ocara-n vârful ei.

In lumina Precistei

cãdea ştreang, pica mãciucã.



Numai gloatele-n extaze,

sub un viscol de azur,

se-mbãtau de aur pur,

de mirezme şi de raze.



Şi dând sunete minunii,

clopote pornirã glas.

Ce Arhangheli le-or fi tras ?

Oameni nu trãgeau de funii.



De mulţi ani nu mai urcase

glasul lor în vechiul burg,

fãrã clopote-n amurg,

fãrã vechi iconostase.



Şi-acum sunetul strãluce

ca o ploaie de arginţi,

în cetatea fãrã sfinţi,

în cetatea fãrã cruce.



Robii temniţei de piatrã

le-auzeau prin uşi, prin zid.

Zidul tremura fluid,

robii-nchişi vedeau prin piatrã.



Vedeau taine de zãpadã,

de vãzduh şi de vãpãi.

Lanţuri, paznici şi cãlãi

nu-i puteau opri sã vadã.



Zidurile-n strãlucire

cum cutremurau nãluci,

burgu-ntreg ardea de cruci,

de icoane şi potire.



Uliţa era mireasmã

şi cetatea toatã zvon ;

orice meterez –amvon,

orice turn –catapeteazmã.



Ce puteri prindeau sã mişte,

ce aeriene mâini,

porţile cu vechi ţâţâni

ruginite de rãstrişte ?



Cã sãlbaticii de strajã

le vedeau cum se deschid.

Pe turtitul chip livid

Se holba mirarea-n groazã.



Din zbârlitele dihanii

spaima-ngãlbenea momâi ;

şi din creştet în câlcâi

le sluţea în pocitanii



Din cetatea cu lumine,

haita da-napoi prin porţi,

cu ochi mici, cu mâini de morţi,

în piei strâmbe de jivine.



Dar cetatea sub minune

nu privea-napoi nimic.

Pe scãri dulci de borangic,

ea sta sus in rugãciune.



Şi de sus privea-nainte

Cerul Domnului, rãmas

ca un vechi iconostas

în Cetatea Maicei Sfinte.



vezi mai multe poezii de: Radu Gyr




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.