Cerbii - Radu Gyr
Adăugat de: Gerra Orivera

Soarele
s-a rostogolit în râpă, spintecat de bolovani,
și-n pădurea de pe malul râpei veșnic vuitoare
urșii-așteaptă mierea lunii ca s-o lingă pe tufani,
și stejarii să se-ncarce, grei, de stele căzătoare.

Seara fierse ca burhaiul din prăpăstiile sure
și cu aburi vineți trece pe subt merii pădureți.
Ca un pădurar tăcerea stă la pândă prin pădure,
viezuri ațipesc în scorburi și subt gârnițe mistreți.

Dar când viperele negre își adorm veninu-n ierbi,
lângă iezăr, unde codrul se încurcă de pietroaie,
de cu seară, plini de sânge, se izbesc, gemând, doi cerbi,
coarnele li se înnoadă, se înfurcă, se-ncovoaie...

Din adâncuri, parcă urlă un zăvod subpământean.
Cerbii se opresc o clipă. Flori de sânge cresc pe piele,
piepturile sfâșiate par bătute cu mărgean,
mușchii tremură pe șolduri, joacă pe spinări inele.

Și din nou, ca-n furci de piatră se-nfig gâturile-n coarne.
Muget lung colindă codrul și se-ntoarce înapoi,
trezind cuiburi speriate de barbeți și de mierloi...
Cerbii-și răsucesc grumajii, se smucesc să se răstoarne,

își rup carnea... Și deodată, luna umblă pe făgeturi
și din creangă-n creangă sare, de se-așează-n smeuriș...
Pune cerbilor pe spate șa de-argint și cu fireturi,
și mi-i bate cu aramă și cu fulgere pieziș.

Iar din coarnele vrăjmașe face face limbi de flăcări, ori
erpi de chilimbar și-agață, stând în cozi, șuierători...

Șerpii coarnelor, acuma, se încolăcesc, se zbat.
Sângele care-nflorește le asmute noi imbolduri,
până când, târziu, subt lună, cerbii de metal cu șolduri
tari de bronz, și cu grumajii de argint însângerat,

gâfâind de istoveală, cu mișcări tot mai încete,
și picioarele zbătute, tremurând ca niște joarde,
îngenunche, față-n față, arși de răni și fripți de sete,
și cu mușchii rupți și lâncezi în plesnitele lor coarde...

Coastele se sparg de zvâcnet. Coapsa-și bolboșează osul.
Boturile-abia se-nalță ca să soarbă-n vânt răcoare,
și cu nările flămânde beau din băltăreț mirosul
crud și viu de iezăr, care le ațâță și le doare.

Și, gemând, alături, cerbii se târăsc peste pietroaie.
Fiecare duce-n frunte un luceafăr păduratec.
Timpurile, tot mai lânced, se zgârcesc și se dezdoaie,
până ce, ca două praștii ce plesnesc, se strâng sălbatec

lângă iezărul de munte, unde luna se revarsă.
Boturile nu se mișcă lungă vreme, ca să-nceapă,
apoi, unul lângă altul, frățânesc, cu limba arsă,
să bea lacom și s-adoarmă, blând, în stelele din apă.



vezi mai multe poezii de: Radu Gyr




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.