Se mai închide-un prag, o ferăstruie,
un vechi portal împrourat de soare,
prin care pașii cutezau să zboare,
cum flăcările cântecelor suie.
O ușă geme, zilnic, sub zăvoare,
se stinge, zilnic, altă cărăruie
și nici o cheie rea nu mai descuie
cămara unde paloșul meu moare.
Din ce în ce pornesc tot mai alene,
ca să n-ating Bagdadul și nici Lhassa.
Din ce în ce tot mai puține mrene
de aur strâng în somnul meu cu plasa,
și tot mai rar, cu-o lacrimă pe gene,
coboară din rădvan Cenușăreasa.
vezi mai multe poezii de: Radu Gyr
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.