Trist sună cornul stinsei cruciade,
iar noi, betegi şi jalnici seniori,
ne-mpleticim în platoşe schiloade
sub vechi armuri, cârpite strâmb cu sfori ;
baroni şi prinţi ce-au fulgerat în spade
Ierusalimul altor aurori . . .
Cu trupul plin de răni ce se usucă,
amar şi greu ne clătinăm în fier.
Câţi au murit ? Şi câti mai pot s-aducă
o ţandără de chivără de cer ?
...pe-o umbră de mârţoagă , o nălucă ;
...pe-un ciob de scut, un ciot de cavaler !
-Când am plecat demult ân Cruciadă,
- mai ştii Bertrand ? - eram numai lumini ;
tot burgul sta pe ziduri să ne vadă,
ne troienea cu roze şi cu crini,
iar noi, pe armăsarii de zăpadă,
treceam printre vasali şi palatini.
Cetatea scânteia în mii de feţe,
ne aşternea covor de borangic
sub strălucirea zalelor semeţe .
-Îţi mai aduci aminte, Alberic ?-
cu fruntea-n cer, cu spada-n tinereţe,
încovoiam vecia ca pe-un spic ! . . .
Iar soarele bătea medalioane
pe scuturi şi pe platoşe -minuni-.
Mulţimile vuiau, iar din balcoane
madonele cu mâini de rugăciuni
ne surâdeau prin lacrimi, ca-n icoane,
şi ne-aruncau în suliţe cununi . . .
Acum ne-napoiem : o hâdă ceată,
pe piept cu câte-o urmă de blazon ;
cu coiful spart, cu faţa sfâşiată,
sub zdreanţa unui rest de gonfalon,
strigoi de cruciaţi ce altădată
au strălucit în zale de baron.
Acum povara-ntoarcerii ne frânge . . .
Pe cai ologi, sub zale care curg,
convoiul de fantome parcă plânge,
scurgându-se spre vechiul nostru burg,
pe când nebiruit şi plin de sânge
Ierusalimul scapără-n amurg.
O clipă numai porţile de-aramă,
-sub care n-a fost dat să biruim-
se fac de foc şi-n urmă se destramă,
topindu-se sub cerul lor sublim . . .
Şi tot mai jalnic cornul trist ne cheamă
tot mai departe de Ierusalim . . .
-Gotfrid, Gotfrid, de ce ne înspăimântă
o rană-n piept şi-un hârb de scut beteag,
când încă-n noi Ierusalimul cântă
şi mai purtăm prăjina unui steag
şi când nobleţea-ntreagă-i neînfrântă
în sângele rămas pe zale chiag ?
Iar dac-a fost armura să se spargă,
De ce suspini, nevolnic scutier ?
Adună-mi trupu-n platoşa prea largă,
din spada mea dă-mi ciotul de mâner
şi fă-mi pentru întoarcere o targă
din crengi cereşti şi verzi de palmier !
Presară-mi-o cu crini şi roze toată,
de dulcea lor mireazmă să mp-mbăt
ca-n burgul fermecat de altădată,
când ne-ngropau sub floare de omăt ;
şi-aşa întins pe targa-nmiresmată
purtaţi-mă spre ţară îndărăt.
Azi, sfârtecaţi sub platoşe schiloade,
ne clătinăm în zdrenţe prin furtuni,
dar mâine-n burgul nostru cu arcade
madonele cu mâini de rugăciuni,
zâmbind în cinstea altor cruciade,
ne-or împleti mai fragede cununi.
Iar cei care-au căzut pe metereze,
în piept cu-acele crunte sfâşieri,
o veşnicie n-or să sângereze.
Cândva uita-vor marile dureri
şi braţele s-or ridica mai treze ,
sfinţite-n mirul rănilor de ieri.
Iar mâine burgu-ntreg o să se scoale
în cântece de calfe şi fierari ;
săltând, vor dănţui pe nicovale
săbii mai lungi şi platoşe mai tari,
în focuri se vor făuri noi zale
şi noi potcoave pentru armăsari.
Şi iarăşi străbătând albastre spaţii,
peste doi ani sau poate peste trei,
cu suliţele-nfipte-n constelaţii
şi platoşele evului în şei,
ţi-or sta în faţa porţii Cruciaţii
Ierusalime care nu ne vrei.
Şi vor veni mai mulţi din soare-apune
-şi cei de ieri şi cei ce azi nu-i ştim-
pe vechile morminte or să tune
noi cavaleri cu chip de heruvim ;
şi ei, sau alţii, tot te vor supune
strălucitorule Ierusalim !
vezi mai multe poezii de: Radu Gyr
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.