Tu, altădată, mâinile pe frunte
îmi lunecai în unduiri de ape,
să mi se pară lungi vibrări de clape
și veșnicie, clipele mărunte.
Azi, nu-mi mai pui lumina lor pe pleoape,
nici pe amurgul tâmplelor cărunte,
și, cum spre stele curgem ca o punte
și mâinile ți-au înserat aproape.
În crinii lor cândva fără prihană
un foșnet veșted parcă se aude,
cum ar ofta o frunză ca o rană.
Dar și mai sfinte-acum de ani și trude,
eu le sărut adânc, ca pe-o icoană,
cu sufletu-n genunchi și gene ude.
vezi mai multe poezii de: Radu Gyr
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.