Cad, peste noi, inele și podoabe,
rachetele. Salcâmii doar suspinã.
Vântul, zbârlit, târându-se pe labe,
m-adulmecã pe nãri ca o jivinã.
Stãm încleştaţi pe arme, numai pândã,
în gropile cu veghea mlãştinoasã...
Simt viaţa buruienilor plãpândã
cum, duh amar, pe-obrazul meu se lasã.
Tac brandurile. Vânãt, cerul geme
şi, scârţâind, se-nchide ca o uşã
deasupra, peste noi şi peste vreme,
deasupra, peste vis, peste cenuşã...
Un fâlfâit ciudat în noapte zboarã,
prin cucuruzi neliniştea tresare.
Pe dârele cartuşelor trasoare
sufletul urcã, sufletul coboarã.
Pe urmã, amintirile... Se leagã,
se despletesc, se cheamã, se-mpreunã,
ca nişte zarzãri albi foşnesc în lunã,
şi inima miroase-a flori, întreagã.
Vigoda, Septembrie 1941
vezi mai multe poezii de: Radu Gyr
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
multumesc pentru postare!
danab
luni, 07 martie 2016