La poarta de mărgean a curții mele,
lung sforăia un armăsar sălbatic;
înfuleca fărașul cu jăratic
și-l călăream pe aripi până-n stele.
Acum i-ascult nechezul leșiatic
și-abia mai simt că-i tremură sub piele
cenușa stearpă-a aripilor grele
din flăcările zborului zănatic.
Dar dacă-n grajd stă gloaba poticnită
și aripile stinse se destramă,
îi arde încă fiece copită,
frânturi de stele-i pâlpâie în coamă.
Și, când și când, în sânge îmi palpită
potcoava ei de aur și aramă.
vezi mai multe poezii de: Radu Gyr
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.