Întoarcerea dragostei pe culmile vântului - Rafael Alberti
Adăugat de: Gerra Orivera

Vii acum, dragoste, prevestită de vântul
pe care lanurile bălaie de pâine înflorită de curând,
în orele călduțe
ale acelei veri a noastre de început, l-au asmuțit
ca să te facă mai înaltă și mai aprinsă printre pietre.

Te mlădiai în albia subțire a monumentului
cu asemănătoare arcade, pe care mâinile romanului
le-au atins pe deasupra templelor și turnurilor
orașului, și te gândeai poate că într-o zi
îl vei încorona tu cu pașii mărunți
ai albului tău arzător.

Întâmpinai, în mijlocul acelui foșnet pietros
de oase sonore înfipte în spații,
chipul luminii înălțându-se pe munții pleșuvi,
așezările de cărămidă palidă,
potecile arse, adormita măreție, în fine,
a unei priveliști uluită să te vadă plutind
ca o nălucă a culmilor vântului.

Ah, de-aș putea, dragoste, deodată să te privesc
din nou, ca atunci,
la aceeași înălțime a soarelui, dând armonie
ceasurilor inauguralei noastre veri,
toată acea limpede muzică înflăcărată care-ai fost
în albia subțire a străvechilor pietre!
Și de-aș putea din nou, odată intrați în noapte,
tolăniți în dulcele întuneric,
să ridic din când în când capul și să privesc
prin liniștitele arcade pustii, stelele!




Traducere Geo Dumitrescu



vezi mai multe poezii de: Rafael Alberti




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.