Culorile-astă-seară îți iau din greutate:
un verde care pare copilul primăverii,
și cerul – mare clară ce-și plimbă în ferestre
aripa surâzândă a unui stol albastru.
La drum te-mbie albul tremurător și mândru
zbucnind în romanițe, cu volburile-n față
și marmura în sânii mijiți abia-n magnolii,
și albul în mireasma din lacuri ridicată.
Să nu uiți, depărtate, culorile-altor zile,
albastrul care doarme pe spate-n unda bălții,
și aurul de-piele pe țărmuri prăvălite,
unde ies dinții mării de tine adorată.
Ascultă rozul proaspăt al panglicelor smulse
de pe balconul harpei, în trandafiri căzute,
și-n sclipitorul negru al umbrelor, lumina
ce-o-ntoarce un sombrero rămas de la strămoși.
Nu pierde o culoare, căci zările deschid
culorile în mica-ți grădină îngrădită.
Le ai în jur. Le pipăi. Le recunoști – același
din inima în care au și pălit puțin…
Traducere Veronica Porumbacu
vezi mai multe poezii de: Rafael Alberti
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.