A patra elegie - Rainer Maria Rilke
Adăugat de: Gerra Orivera

O, arborii vieţii, când în iarnă?
Nu suntem una. Nici ca păsările-nştiinţaţi
în drum spre sud. Zăbavnic şi-ntrecuţi,
aşa, deodată, ne-agăţăm de vânturi
şi cotropim un iaz nepăsător.
Deodată ştim şi floare şi-uscătură.
Şi undeva mai umblă lei, şi nu ştiu,
cât sunt măreţi, de nici o neputinţă.
Dar noi, când Una vrem, simţim întreagă
împotrivirea celuilalt. Spre duşmănie
ne este preajma. Oare-ndrăgostiţii
n-ajung mereu în margini, unu-n altul,
ei care şi-au promis mereu vânat
şi patrie şi ceruri depărtate?
Pentru desenul unei clipe,-acolo
un fond opus e pregătit, cu trudă,
ca să-l vedem; căci limpede sunt toate
cu noi. Conturul gingaş al simţirii
nu-l ştim: doar ce o modelează dinafară.
Cine n-a stat cuprins de mare teamă-n
faţa cortinei propriei lui inimi?

S-a ridicat: decorul era despărţire.
Uşor de înţeles. Grădina cunoscută,
şi-ncet se legăna. Iar dansatorul
abia apoi venea. Dar nu acela.
Destul! Oricât s-ar arăta de graţios,
e deghizat, devine un burghez
şi trece prin bucătărie-n locuinţă.
Nu vreau aceste măşti însufleţite
abia pe jumătate, vreau păpuşa.
Ea barem este plină. Vreau să-ndur
sforile, manechinul, chipul ei,
urzit din aparenţă. Aici. Îi stau în faţă.
Chiar dacă lămpile se sting, chiar dacă
mi se va spune: Nu mai e nimic –,
chiar dacă dinspre scenă vine golul
cu-acel curent de aer, cenuşiu,
chiar dacă din tăcuţii mei strămoşi
nici unul nu mai şade lângă mine,
nici o femeie, nici băiatul cel cu ochi saşii:
eu tot rămân. Încă mai e – privitul.
Nu am dreptate? Tu, cel pentru care
din cauza mea era amară viaţa,
gustând pe-a mea, o, tată, tot mereu,
gustând, în pas cu vârsta mea, întâia
infuzie tulbure a soartei mele,
şi-ngândurat de drojdia din gură
a unui viitor străin, într-una
tot iscodeai privirea mea de ceţuri –
tu, tată, care-ades, de când eşti mort,
în mine, în speranţa mea, te temi,
şi nepăsări, aşa cum numai morţii au,
imperii mari de nepăsare cheltuieşti
de dragul sorţii mele preamărunte,
nu am dreptate? Spuneţi, n-am dreptate,
voi cei ce m-aţi iubit pentru-nceputul
de dragoste ce vi l-am arătat,
de care mă îndepărtam întotdeauna,
pentru că spaţiul din obrazul vostru,
când îl iubeam, trecea în spaţiu cosmic,
în care voi nu mai eraţi... Când am eu chef,
aştept în faţa scenei, nu – privesc
atât de-adânc întreaga scenă-ncât
spre-a cumpăni privirea mea până la urmă
de-un înger e nevoie-acolo, ca
actor, să smulgă manechinele în sus.
Da: înger şi păpuşă: doar atunci
e-ntr-adevăr spectacol. Doar atunci s-adună
ceea ce noi, fiind, tot despărţim.
Abia atunci din anotimpurile noastre
ia naştere circumferinţa trecerii
depline. Jocul îngerului trece
atuncea dincolo de noi. Ci muribunzii
nu bănuiesc ei oare că tot ce
înfăptuim noi, zi de zi, aici,
sunt lucruri încărcate de pretext.
Nimic nu e el însuşi. O, voi, ceasuri
ale copilăriei, când în dosul
figurilor era mai mult decât
numai trecutul, iar în faţa noastră
nu viitorul. Am crescut, desigur,
şi câteodată ne zoream s-ajungem
mari cât mai repede, mai mult
de dragul celor care nu mai posedau
nimic decât maturitatea lor.
Însă pe noi, în mersul nostru singuri,
ne mulţumea durabilul, şi stăm aşa
în spaţiul dintre jucării şi lume,
În locu-acela care-a fost creat
dintru-nceputuri pentru fapta pură.
Cine arată un copil, cum stă? Cine-l
aşază-n faţa constelaţiei şi-i dă
în mână totuşi măsura distanţei?
Cine frământă moartea pruncilor
din pâine cenuşie, care se-ntăreşte –
sau cine-o lasă înăuntru-n gura
rotundă, ca pe-o rămăşiţă dintr-un măr
frumos?... Pe asasini e prea uşor
să-i dibuieşti. Dar moartea, moartea-ntreagă,
senin să o conţii încă-nainte
de viaţă şi să nu fii rău de loc,
aceasta e de nedescris.



traducere de Ştefan Augustin Doinaş şi Virgil Nemoianu



vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.